marți, 11 octombrie 2011

11 Octombrie 1963

       Cu 48 de ani în urmă, pe 11 octombrie 1963, Franţa era în doliu: tocmai decedaseră, la interval de câteva ore, doi dintre artiştii consacraţi ai ţării, Edith Piaf (1915-1963) şi Jean Cocteau (1889-1963). Cei doi avuseseră o îndelungată relaţie de prietenie, iar, în ultimii ani, puternic afectaţi de boală (de inimă - Cocteau, cancer - Piaf), căutaseră să se sprijine unul pe altul prin conversaţii telefonice şi corespondenţă. Apropierea dintre ei i-a determinat pe jurnaliştii francezi să-i telefoneze lui Cocteau imediat după moartea cântăreţei, pentru a-i anunţa decesul şi a-l ruga să scrie un necrolog... Ce s-a spus în următoarele zile nu-i greu de imaginat, şi nu întâmplător, la înmormântarea lui Cocteau, fostul partener al acestuia, Jean Marais, e întrebat de presă Credeţi că...? Ce spune actorul, aici.
       Însă nu doar amiciţia şi circumstanţele decesului i-au legat pe Jean Cocteau şi Edith Piaf. Ei au colaborat pe plan profesional în 1940, când iubitorii de teatru au urmărit-o pe artistă în ipostaza inedită de actriţă în piesa lui Cocteau Le bel indifferent (Frumosul indiferent), variantă - scrisă special pentru Piaf, care îi făcea confesiuni scriitorului despre viaţa ei privată nefericită - a mai cunoscutei Vocea umană.
       Iată piesa:




Cutia sau Pandora? That`s the question.

      

       Some say it was a jar, some say it was a box... anyway, the story is wrong: there was nothing bad in it.
       Ce părere aveţi despre mesaj şi despre modul în care a fost transmis? V-a plăcut videoclipul? În ce mă priveşte, admir vocea, restul este sub orice critică, sărac, plicticos şi... tarzanian.

Basm gay

       Dintotdeauna am fost curioasă cum începe o relaţie gay şi ce o face să dureze. Dar să citesc o poveste de dragoste gay (adevărată) care aduce uimitor de mult cu un basm, asta mi se întâmplă mai rar. Pe scurt: doi bărbaţi gay carismatici, cu temperamente diferite, dar cu egal succes printre semenii lor, ajung să se îndrăgostească unul de altul. Ambii îşi văd cei mai buni prieteni murind de sida, iar frica, pe lângă dragoste, îi stimulează în direcţia monogamiei. Nici diferenţa de vârstă, nici boala unuia dintre ei (cancer la gât), nici prejudecăţile multora nu reuşesc să îi separe. Trăiesc împreună de... un sfert de secol şi nu uită să îşi spună Te iubesc atunci când se duc la culcare, când îşi telefonează, când îşi scriu sms-uri. Să adăugăm faptul că sunt celebri. Merită să citiţi povestea lor aici.

duminică, 9 octombrie 2011

Faţetele nedreptăţii

        Tocmai am citit mai multe articole captivante privind homosexualitatea pe site-ul suite101.fr. Vi le recomand şi vouă, călduros:
       Legislaţia franceză privind homosexualitatea (o abordare istorică): aici.
       Homofobia în medicina legală şi în psihiatrie: aici.
       Discriminarea gay-ilor în viaţa profesională: aici.
       Deficitul de vizibilitate publică a homosexualităţii feminine: aici.
       Sinuciderea la tinerii gay: aici.

      

vineri, 8 iulie 2011

Homosexualii şi copiii

     Astăzi, conversaţie cu o doamnă în vârstă pe subiecte... gay. Alta era tema, raporturile ar fi trebuit să fie strict profesionale, dar au glisat, iar simpatica doamnă (era realmente simpatică) s-a arătat revoltată cum de se permite homosexualilor, în unele ţări, să aibă copii. N-aveam nici dorinţa, iar interes şi mai puţin, să mă cert cu ea, dar i-am spus ce gândesc, asta mi s-a părut obligatoriu. Întrucât nu folosise termenul adopţie, am vorbit strict la subiect. Dorinţa de a avea urmaşi se numără printre cele mai răspândite dorinţe umane, iar metodele moderne permit oricărei persoane fertile să aibă descendenţi biologici, fără ca raportul sexual (sau un partener de sex opus) să fie indispensabil procreaţiei. Poate că pentru copil nu e tocmai o fericire să ştie că are ca tată biologic un donator anonim de spermă, sau ca mamă o donatoare de ovule, dar există o compensaţie pentru asta în dragostea necondiţionată a celuilalt părinte biologic. Copilul nu e privat de familie, iar părintele nu va oferi copilului său mai puţin sau mai mult - afectiv şi material - în funcţie de preferinţele sale erotice. Homosexualitatea nu produce adulţi lipsiţi de instinct matern/patern. Există lesbiene şi homosexuali cu copii (am amintit de Elton John), unii îi cresc singuri, alţii împreună cu partenerii lor. O mamă lesbiană ar trebui poate să fie despărţită de copilul pe care l-a născut din cauza orientării ei sexuale? Ar fi o mamă denaturată? Nu l-ar iubi? Nu legea e cea care permite homosexualilor să aibă copii, ci natura e cea care permite fiinţelor umane să aibă descendenţi. Nu e nici creştinesc, nici anticreştin să existe homosexuali cu copii. Ei pot să fie şi sunt.

joi, 7 iulie 2011

Urmaşii

Atunci când ai cu ce te mândri, te mândreşti, iar lupta pentru recunoaştere socială poate fi un succes. Un trecut tradiţional ignorat poate intra în manuale, şi încă într-un mod care te onorează... Citeşte şi acest articol din Guardian.

miercuri, 22 iunie 2011

Am căutat acul în carul cu fân şi l-am găsit.

     Am răsfoit în acestă seară cam jumătate din arhiva gayinromania căutând un anumit post. E o simplă ştire, câteva secvenţe filmate, însă memorabile. Iată ce mi-a plăcut mie mai mult din tot ce a fost postat acolo: un gest de câine. Aici.

luni, 20 iunie 2011

Dreptul la aer e dreptul tău

     Acum trei luni vă anunţam că plec în străinătate. Plecat, văzut destule, revenit cu scepticism suplimentar în cel puţin o privinţa: capacitatea românilor de a-şi aprecia şi conserva ceea ce a mai rămas din plămânul lor vegetal. Aproape peste tot unde am fost pădurile erau, dacă nu intacte, oricum bine întreţinute, foarte departe de munţii raşi în cap văzuţi de mine în Moldova şi în estul Maramureşului. A fost o uşurare pentru mine să văd păduri, copaci adevăraţi, mai exact. Trăind în Bucureşti uitasem cum arată un copac: mi se fixase pe retină imaginea unor sfeşnice brune, cu mici pompoane verzi la capătul braţelor amputate. Imaginaţi-vă ce înseamnă pentru un om crescut la umbra liliputanilor un căpcăun vegetal cu ramuri musculoase, cu o mie de degete, cu un cer de frunze!! Gata, s-a terminat - şi, din păcate, nu numai cu fericirea mea... În acest Bucureşti infect, ciopârţirile de arbori continuă, cu sfidarea oricărui simţ al esteticului, al sănătosului sau al măsurii. Orice specialist ştie că toaletările se fac înainte de înfrunzire (până cel mai târziu în aprilie), la intervale mari de timp (5-7 ani) şi cu luarea în consideraţie a puterii de regenerare a arborelui, diferită de la specie la specie. În caz contrar, deteriorările aduse pot fi nu doar mutilante, ci chiar fatale victimei vegetale, care, spre confortul nostru, nici nu plânge, nici nu ţipă, nici nu-şi ia rădăcinile la spinare. Dacă se taie peste 30% din coroană, viaţa copacului este periclitată, dar am văzut, numai astăzi, în apropierea a două şcoli, dintre care una situată într-o zonă extrem de circulată (şi proporţional poluată), Piaţa Sudului, copaci amputaţi recent şi în mod dement, la o treime sau la un sfert din cât fuseseră, fără o frunză (suntem în iunie!) şi fără să li se fi lăsat măcar o ramură! Întrucât excelenţa estetică e un aspect bifat, să precizăm şi celelalte realizări: nu va fi igrasie în şcoli (conştientizarea acestei consecinţe a succedat lecturării pe net a acestei explicaţii, date de un şef al SPADPP - Serviciul Public de Administrare a Domeniului Public şi Privat), iar cetăţenii surprinşi de ploaie în această vară capricioasă nu vor mai căuta adăpost sub vreo pălărie de frunze, diminuându-se riscul de a pieri trăsniţi! Regretabil, toaletarea nu e un panaceu: nu previne insolaţiile şi nu produce oxigen, doar bani, tăind regulat din viaţa lor şi din sănătatea noastră.
     Protestează! Ai dreptul la aer, ai dreptul la verde! Presupun că primăriile trebuie realmente îngropate în protestele noastre, dar nu e suficient. Amenzile nu au adus la viaţa nici un copac sacrificat în acest ritual barbar. Trebuie să ne cunoaştem, să ne organizăm, să impunem altă decizie: interzicerea tăierii coronamentului arborilor anti-poluare din aliniamentele stradale şi din curtea instituţiilor publice.
     Dacă esti de acord cu mine scrie pe acest subiect şi lasă mesaj cu link aici.

vineri, 25 martie 2011

Rpd, vers

     Scriu acum pe fuga, cateva versuri si inapoi la facut bagaje. Maine plec din nou in strainatate.

     Iata versurile, imi apartin, le-am gasit intamplator intr-un caiet vechi si arata apetenta mea pentru poezie, ca si inapetenta mea pentru literatura:

     As vrea sa scriu o poezie fara cuvinte
     O poezie care se inchide peste suflet ca o pleoapa,
     Se da peste cap ca o unghie, se tulbura ca o apa,
     Scrijeleste hartia ca un dinte.
     O poezie fara cuvinte.

     Sau:

     Lacrimile sunt plumb, sunt gloante,
     Nu cicatrici - rani jupuite, sfartecate de vii!
     Jupoaie de piele o lacrima - poate
     Ocne de sare sunt in lacrimi secate.
     In hainele rupte si in pletele tunse
     Oceane zac de lacrimi neplanse.
     Nu le dati drumul! Nu plangeti! Urlati!
     Prapastiile sunt munti rasturnati.

     Ce fire sensibila zacea in mine cu ani in urma! De necrezut...

miercuri, 23 martie 2011

În seara asta o fac

     De câteva ori până acum o aripă de fluture s-a aşezat uşor pe umărul meu, încercând să mă convingă să văd ecranizarea piesei Pisica pe acoperişul fierbinte, că tot o citisem şi o găsisem genială. Fluturaşul insista tandru, iar eu îl priveam ca pe o muscă nenorocită, care n-o să mă convingă că Brick şi Maggie sunt Paul Newman şi Elizabeth Taylor, iar nu Brick şi Maggie ai mei. În plus, un film fără drama lui Skipper, homosexualul distrus de pierderea prieteniei lui Brick (pe care-l iubea), după ce acesta din urmă îi aflase orientarea sexuală şi reacţionase brutal (probabil umilindu-l înainte de a-i închide telefonul), nu mi s-ar părea o sărăcire intolerabilă a capodoperei lui Tennessee Williams? Aşa, deci nu am văzut filmul, iar acum, când site-urile urlă că Elizabeth Taylor a murit, prostia mă doare. În seara asta recuperez...