vineri, 24 septembrie 2010

O parodie anti-romi

     Ce părere aveţi voi de videoclipul ăsta? http://www.youtube.com/watch?v=nS3vLUKQ4oU

joi, 23 septembrie 2010

Promovarea obscurantismului în revistele pentru femei

     Mama e o cititoare avidă de reviste pentru femei - banale, ieftine, dar, pare-se, utile. Cu reţete culinare, cu sfaturi pentru îngrijirea plantelor de apartament şi a animalelor de companie, cu rubrici de modă, psihologie, religie, cu "poveşti de viaţă", reportaje, interviuri. Până aici, nimic rău, fac parte din peisaj, e normal să existe. Dar trec azi pe la mama şi mă apuc să răsfoiesc câteva astfel de publicaţii. La o pagină consacrată pensatului aflu nu doar cum să unesc colţul gurii de colţul ochiului cu ajutorul unui creion, dar şi ce spun sprâncenele despre firea mea. Mă bucur că nu-s prea lungi, deci nu bârfesc şi n-am o fire conflictuală; mă bucur şi că-s închise la culoare, deci sunt veselă şi optimistă. Ştiam eu! Deschid altă revistă. O Libertatea pentru femei, ultimul număr, din 20 septembrie. De data asta, surpriză! Pe două pagini tronează un articol intitulat Sunt duhuri în casa ta?; imaginea unei locuinţe cenuşii, de lemn, şi a unei pisici negre mă introduc în atmosferă. Aflu că fantomele există şi că le pot recunoaşte uşor: scârţâie uşa, se agită căţelul, se aud şoapte, trosneşte mobila, sună telefonul sau stă ceasul. Depresia e, la rându-i, un semn. Dacă mă simt bolnavă şi nimeni nu găseşte nicio explicaţie, soluţia este să fac o sfeştanie şi să vorbesc cu duhovnicul. De fapt, nici n-ar trebui să aştept boala şi depresia ca să am "la îndemână un pic de tămâie şi apă sfinţită. Căci nu se ştie niciodată când...", da, exact, când apar stafiile. "Ele nu au reuşit să vadă lumina şi să o urmeze în lumea de dincolo", dar să nu mă sperii de ele: "dacă, în filme, sunt prezentate ca surse de rău, în viaţa reală, ele pot fi chiar protectoare". Ca să le returnez serviciile, ar fi frumos să le ghidez spre lumea de dincolo - presupun că în susur de rugăciuni şi după ce le-am omenit cu apă şi tămâie. Atenţie însă: "Dacă duhurile simt că te temi de ele, pot reacţiona violent şi îţi pot face rău". Redactora, Mirela Barbu, şi-a făcut datoria şi m-a atenţionat, conformându-se spiritului practic al publicaţiei. Textul e, poate, o capodoperă de aplatizare a paranormalului. Cum i-ar mai fi domesticit doamna asta pe Poe şi pe Hitchcock! Supranaturalul e luat în serios, spălat, clasificat şi rânduit în ale cotidianului, gospodăreşte. Cam în acelaşi mod în care şi eu rânduiesc această publicaţie bucureşteană alături de un opaiţ, o sobă, un beci, un drum desfundat, un puţ şi o balegă.

P.S. Încă mă întreb dacă opaiţul n-o să protesteze.

P.P.S.: Pentru a nu scrie un post ultrascurt, adaug aici două rânduri, ca să vă rog să citiţi, pe blogul lui Nicolas, despre cazul dramatic al unei lesbiene libiene emigrate în Franţa, unde încearcă să obţină azil.

miercuri, 22 septembrie 2010

Mitocanul român şi femeia bărbată

     În ţara asta nu e loc pentru mimoze, cea mai mare bunăvoinţă nu-i suficientă pentru conservarea acelei fineţi, botezată din lipsă de inspiraţie cu numele de feminitate. Ce păţeşti cu unii cunoscuţi şi ce îţi aud urechile de la alţii! Bine, urechile ca urechile, după ce s-a turnat în ele o cantitate suficientă de sudalme, refulează pe gură, aşa cum la papagali iese pe cioc, dar ce faci atunci când nesimţirea se transformă în tortură? Eu m-am lovit de asta în week-end, în hotelul unui mic oraş din provincie, unde mă dusesem pentru relaxare, nu ca să mi se urce sângele la cap. Pereţii incintei nu erau din carton presat, dar asta a fost impresia în noaptea de sâmbătă spre duminică, atunci când vecinii de cameră, doi mahalagii spurcaţi la gură, au început în toiul nopţii să mute mobilele şi să înjure, baritonal, condiţiile de cazare. Li s-a atras atenţia, au început să-şi zbiere doleanţele, imposibil, de altfel, de îndeplinit la 1 noaptea. Când s-au săturat de ceartă şi s-au încuiat din nou în camera lor am avut naivitatea să cred că s-au potolit. Două minute n-a durat! Îmi recunosc laşitatea, mai întâi am apelat la soluţia pernei în cap. Rezultatul a fost nefericit: a continuat să se audă, dar cu întreruperi, şi se pierdea până şi suculenţa drăcuielilor!... După un sfert de oră decid că nu m-a făcut mama sfântă martiră, ciocănesc la uşa lor şi le atrag atenţia, calm, rar şi apăsat, că e o oră înaintată din noapte şi că am nevoie de şi dreptul la linişte. Cică şi ei vor să doarmă. Da? Atunci să se culce. Se culcă până la urmă, după alte vociferări, răstimp în care mă întrebam dacă nu s-ar cuveni să le mai fac o vizită. Obezul cu care vorbisem adoarme şi începe să horcăie. Celălalt începe să-l huiduie. Zoe, fii bărbată! Sunt bărbată, pun perna în cap din nou. Ce e un Stanley Ipkiss fără mască? Hai Zoe, fii bărbată!

marți, 21 septembrie 2010

Culoarea melancoliei

     Să regret că nu am văzut o piesă de teatru tezistă, fie şi cu subiect gay, nu mi se întâmplă des. Dar, citind această recenzie, îmi pare foarte foarte rău că nu l-am văzut pe Marius Manole (pe care îl ştiam de când jucase rolul clarvăzătorului Patrick în singurul thriller paranormal românesc - serialul Martor fără voie) la debutul său în teatru.

Matriţe de sensibilitate

     "Homosexualii sunt ca femeile". De câte ori n-am auzit şi n-aţi auzit asta? Personal văd diferenţe astronomice între cele două categorii, dar tot trebuie să admit existenţa unui punct comun, punct am zis?, nu, ghiulea comună. Gay-ii, aidoma femeilor, par a avea o relaţie specială cu frumuseţea. Dacă nu o încarnează explicit, la modul slim-angelic sau atletic-viril, pe coperte lucioase de reviste, atunci, cel puţin, gay-ii sunt cunoscători şi degustători rafinaţi de artă, literatură, muzică, modă şi mondenităţi. E vârful aisbergului, alb şi scăldat în lumină: designeri, cântăreţi, scriitori, actori, oameni de televiziune. Mai e nevoie să spun că toţi îşi respectă rangul, nu cută la haină, nu burtă, nu păr alb şi, în linii mari, niciun semn de bătrâneţe? Pentru că bătrâneţea nu există, există doar momentul ieşirii din uz - şi din homosexualitate, clipa când viitorul catindat la baston şi cocoaşă cedează terenul tineretului revoluţionar şi caută loc bun de semănat copii până nu se veştejeşte de tot. Căutat, găsit. Tre` să fie doamne de 35 ai căror soţi au tulit-o cu puştoaice de 15! Din două epave se scoate de-o barcă? Doamna mulţumită că are bebe şi tată la bebe, domnul mulţumit că a intrat în rândul lumii, că e văzut ca familist şi că perna mea lângă perna ta. Mai e, sigur, şi  cealaltă variantă, curajoasă să-i spunem, without wife, cu trei sferturi din economii băgaţi în chiloţii amantului sau amanţilor. Iar dacă se amăgeşte cineva că mariajul gay rezolvă problema, să renunţe la gând. Nu homofobia din societate distruge aici, ci matriţa de sensibilitate. Lumea gay nu e primitoare cu urâţii, cu graşii, cu bătrânii. Să nu fim ipocriţi, nici tu cu tine nu te-ai culca dacă te-ai speria de ce vezi în oglindă. Dar există o soluţie: SIDA. Profită, am înţeles că se pune de-o epidemie.

duminică, 12 septembrie 2010

Patul nu e pentru doi!

     Nu doar atunci, dar mai ales când este folosit pentru a dormi în el, patul trebuie să fie MARE. Să te poţi foi în voie până adormi, şi răsuci fără să cazi după ce somnul te ia în braţele sale. Preferabil pătrat, ca pentru a-ţi arunca în orice colţ al lui braţele şi picioarele. Preferabil moale. Preferabil cu MULTE perne. Şi preferabil gol. Chiar trebuie să-l împarţi cu cineva (pe care nu-l iubeşti decât până la...)? Duşmanul din aşternut se mişcă, respiră, transpiră, sforăie, trage de pătură. God! Dacă te întorci, urlă că l-ai dezvelit. Se supără când îi dai ghionţi că sforăie. Îi simţi genunchii în şold şi răsuflarea în ceafă (sau în gură). Te scoli, bei un pahar de apă, iei valeriană, pui dopuri în urechi, baţi perna. Gata. Aţipeşti. El deja doarme. Are coşmaruri (probabil de la ce i-ai urat de bine până atunci), gâfâie, geme, gesticulează. Nu!!! Degetele lui ajung pe gâtul tău, iar pe gleznă simţi zgârietura unei unghii netăiate şi încarnate. Tragi piciorul. Tragi pătura în cap. Afară începe ciripit de vrăbii. E dimineaţă. Cine (bip) (bip) în (bip) lui a inventat somnu` ăla romantic în doi? Eu vreau patul meu, al meu, private property, da? Singurul în care pot să dorm!

     Voi tot solo preferaţi să dormiţi?

duminică, 5 septembrie 2010

Out (again)

     Peste nu foarte multe ore plec din nou din Românica, spre maaarea mea supărare. ;)
     Dar în câteva zile mă întorc, în ţară şi pe blog, deci o să mai sâcâi lumea şi pe-ai mei cititori.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

So much stupidity

     Făcut din nou o raită prin blogosferă. Aflat, cu ocazia asta, că există gay anxioşi că, dacă au prietene str8, ar putea să sufere sentimental în cazul în care amicelor le-ar cădea cu tronc una bucată bărbat homofob - pen' că sigur atunci fetele s-ar răci cu ei, preluând viziunea de viaţă a masculului feroce. Sau na, poate că ăla le şantajează, ori ei, ori eu! Mwahahahaha! Poi ce ar fi să stea lucrurile aşa: ar fi destul un bărbat mai arţăgos şi gata, femeia nu se mai iese cu colegele, nu mai vorbeşte la telefon cu prietenele, nu-şi mai vizitează mamă, tată, nimic! Cum sună? Ah, şi mai e şi prostia-pereche la prostia de mai sus: o adevărată gay-friendly woman nu s-ar cupla în veci cu un homofob. Vedeţi voi, îndrăgostiţii au ca principal şi irezistibil atrăgător subiect de conversaţie viziunea lor despre homosexualitate. Proiectul lor de viitor, dacă există, s-ar pulveriza sub acţiunea dinamitardă a divergenţelor pe tema în cauză. No, probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi când cei doi au religii diferite sau votează partide diferite. Căci numiţii sunt traşi la indigo, un singur trup, un singur suflet, idem spirit... Veste proastă: femeile se descurcă binişor cu zisele incompatibilităţi, nu le plesneşte capul şi nici inima nu li se rupe în două. De ce-ar păţi ceva când heterosexualii misogini şi homosexualii homofobi n-au nicio grijă? Nu, nu păţesc nimic. Dar li se pare foarte curios să fie privite cruciş din ambele direcţii. Oamenii e proşti.

vineri, 3 septembrie 2010

Roz şi negru

     În noiembrie 2006 am aflat cum arată moartea. De la tv. Nu era o hârcă în pelerină neagră şi cu celebra coasă în mâna descărnată. Avea chipul lui Alexander Litvinenko, spionul kaghebist devenit dizident. De pe patul de spital unde îşi trăia ultimele ore după ce fusese otrăvit cu poloniu radioactiv, bărbatul de 44 de ani îşi denunţa asasinii. Arăta groaznic: emaciat, livid, cu tot părul căzut, cu glasul stins, cu trăsăturile descompuse. S-a vorbit atunci şi se mai vorbeşte şi acum de primul act de terorism nuclear. Evident, teribila substanţă, poloniu 210, mi se părea din altă lume, apanajul laboratoarelor de chimie. Puţin probabil să am vreodată de-a face cu ea în viaţa de zi cu zi. Dar nu-i aşa. Se găseşte - vă daţi seama că în cantităţi infime, dar se găseşte totuşi - şi în foarte banalele ţigări, la pachet cu nicotina şi gudroanele. Aici. E foarte posibil ca bolile imputate fumatului să se i datoreze cu prioritate. Brrr... Deci dacă eu fumez, iubitul fumează, părinţii fumează, amicii fumează...?!? No, hotărât, nu-i a bună. Cei care au asistat la autopsii spun că plămânii fumătorilor sunt negri (nu roz, cum ar trebui). Naşpa. Ai tăi cum ar trebui să arate dacă ar fi să-i vizualizezi?

joi, 2 septembrie 2010

Viaţa unui acrobat travestit: Barbette

     Făcând eu un pic de arheologie gay, descopăr o figură interesantă, uitată acum, ceea ce este şi explicabil, şi nedrept: artistul de circ (acrobatul) Barbette, un travestit de origine americană cu foarte mare succes în ţara lui şi în Europa (mai ales în Franţa) în perioada interbelică. Iată ce se ştie despre el:
     Van der Clyde Broadway s-a născut pe 19 decembrie 1899 în Texas şi a început să lucreze într-un circ de la frageda vârstă de 14 ani. A făcut acrobaţie în cadrul echipei The Alfaretta Sisters, după moartea uneia dintre "surori", şi a început să se travestească pentru a impresiona mai profund auditoriul. Începând din 1919 a debutat solo - la Harlem Opera House- şi a adoptat pseudonimul sub care a devenit celebru. Barbette a avut numeroase turnee în Europa şi America în anii '20-'30. În 1923 a lucrat în Marea Britanie, având un angajament la London Palladium, dar... nu pentru multă vreme. Surprins făcând sex cu un bărbat, a trebuit să părăsească Anglia şi nu i s-a mai permis reîntoarcerea. În Franţa a reputat însă un mare succes, beneficiind de reclama asiduă pe care i-a făcut-o scriitorul şi regizorul Jean Cocteau, fascinat de talentul său, dar şi de metamorfozele vestimentare ale artistului care, la sfârşit de număr, îşi scotea peruca blondă şi rochia, adoptând atitudini pronunţat masculine. "Un înger, o feerie, o pasăre". Cocteau a scris despre el un eseu, Le Numero Barbette, în Nouvelle Revue Francaise (1926) şi l-a distribuit în filmul său de debut, pelicula suprarealistă Le Sang d'un poete (1930). Barbette a colaborat şi cu artistul Man Ray, care l-a imortalizat în fotografii memorabile la începutul anilor '30. Cariera de acrobat a lui Barbette s-a sfârşit brusc, după ce un accident l-a făcut inapt să mai evolueze la trapez. A profesat ulterior ca antrenor şi coregraf. Foarte bolnav, după mulţi ani de suferinţă, s-a sinucis pe 5 august 1973, la 74 de ani. Viaţa sa i-a inspirat pe Bill Lengfelder şi pe David Goodwin, autorii piesei Barbette (2002).

miercuri, 1 septembrie 2010

O afacere murdară

     Un articol despre cazul Negoiţescu (1977) - încercarea Securităţii de a-l distruge pe celebrul critic literar prin intermediul fostului său iubit, tânărul poet Petru Romoşan - găsiţi aici. Articolul este evident orientat spre discreditarea lui Romoşan - al cărui denunţ la miliţie este publicat şi căruia i se aduc şi acuzaţii de şantajare a lui Negoiţescu -, dar nici criticul nu apare într-o lumină favorabilă (căuta să obţină servicii sexuale din partea unor tineri făcând presiuni asupra lor sau cumpărându-i cu favoruri). Clandestinitatea politică echilibrează oarecum asimetria relaţiilor de putere (desigur, prin plătirea de poliţe), dar numai până la un punct, dincolo de care frica şi dezbinarea dizolvă orice tentativă de rezistenţă la regim şi transformă victimele în colaboratori asidui la propria distrugere individuală şi de grup. Imoralitatea denunţurilor e de necontestat şi a afectat nu puţină lume. Iar dacă e exagerată îndârjirea împotriva unor oameni care, făcând obiectul unei atente combinaţii de manipulare şi agresiune, s-au discreditat, nu e mai puţin util să se cunoască adevărul. Adevărul epocii, adevărul psihologic al celor aflaţi în asemenea situaţii, şi, mai mult, adevărul de arhivă securistică al comunităţii gay în epoca de aur.

     Voi ce credeţi despre situaţie şi, mai precis, despre atitudinea lui Romoşan - atunci şi acum? S-ar putea obţine mai multă sinceritate din partea celor implicaţi dacă turnătorii nu ar mai fi într-atât de demonizaţi?