miercuri, 1 septembrie 2010

O afacere murdară

     Un articol despre cazul Negoiţescu (1977) - încercarea Securităţii de a-l distruge pe celebrul critic literar prin intermediul fostului său iubit, tânărul poet Petru Romoşan - găsiţi aici. Articolul este evident orientat spre discreditarea lui Romoşan - al cărui denunţ la miliţie este publicat şi căruia i se aduc şi acuzaţii de şantajare a lui Negoiţescu -, dar nici criticul nu apare într-o lumină favorabilă (căuta să obţină servicii sexuale din partea unor tineri făcând presiuni asupra lor sau cumpărându-i cu favoruri). Clandestinitatea politică echilibrează oarecum asimetria relaţiilor de putere (desigur, prin plătirea de poliţe), dar numai până la un punct, dincolo de care frica şi dezbinarea dizolvă orice tentativă de rezistenţă la regim şi transformă victimele în colaboratori asidui la propria distrugere individuală şi de grup. Imoralitatea denunţurilor e de necontestat şi a afectat nu puţină lume. Iar dacă e exagerată îndârjirea împotriva unor oameni care, făcând obiectul unei atente combinaţii de manipulare şi agresiune, s-au discreditat, nu e mai puţin util să se cunoască adevărul. Adevărul epocii, adevărul psihologic al celor aflaţi în asemenea situaţii, şi, mai mult, adevărul de arhivă securistică al comunităţii gay în epoca de aur.

     Voi ce credeţi despre situaţie şi, mai precis, despre atitudinea lui Romoşan - atunci şi acum? S-ar putea obţine mai multă sinceritate din partea celor implicaţi dacă turnătorii nu ar mai fi într-atât de demonizaţi?

2 comentarii:

Anonim spunea...

Am citit si articolul de pe Evz... Sunt chestii contravictorii, habar nu am, pe vremea aceea cei din securitate puteau sa ii bage orice sub nas si sa semneze...pe de alta parte e posibil ca P.R. sa fi recurs si la santaj pt. a obtine unele avantaje materiale...si nu numai.

Dak spunea...

@Bumblebee30: Articolul într-adevăr mai mult incită decât clarifică. "Dovezile" constau în declaraţii scrise şi semnate sub presiune şi în mărturiile unor persoane care, poate cu excepţia lui Ion Vianu, sunt toate susceptibile de a avea ceva de ascuns. Practic nu există nimic cert, dovedibil ca adevărat, cu excepţia denunţurilor. Iar conţinutul acestora e de analizat atât din perspectiva adevărat/fals, cât şi din cea a efectelor probabile asupra celor denunţaţi. Lucrurile sunt foarte la început şi nici măcar jurnalul lui Negoiţescu nu e publicabil încă mulţi ani de acum înainte. Ce mă deranjează însă mai mult e modul pripit/iresponsabil în care se aruncă anatema şi se pun ştampile. De parcă principalul interes ar fi să strângem de gât pe cineva, nu să aflăm adevărul.