Pentru singurătate ai nevoie de oarecare talent. Să-ţi placă sau cel puţin să n-o simţi. Să nu ai nevoie de Altul. Să stai cu ochii în... (laptop, tv, cărţi), până ce efectul e similar unei supradoze de... Să călătoreşti/ munceşti/ joci la ruletă/ visezi şi să ai o retină foarte nesimţitoare la tot ce ţi-ar colora existenţa. Altfel e de rău. Şi dacă-i adevărat că te poţi simţi singur şi într-un grup de prieteni sau cu iubitul, ce ziceţi de situaţia în care lumea te evită ca pe un sconcs? Păi da, te miroşi, nu simţi nimic, dar ceilalţi simt şi cotesc, unul la dreapta, altul la stânga... A umbla cu limba scoasă după dragoste ca un însetat în deşert. Iar situaţia e chiar mai rea decât a omului din deşert, pentru că pustiul dragostei e populat, plin de cei care nu ar merge lângă tine pe stradă... pentru că, nush cum dracu`, le-ai feşteli anonimatul, traumatiza blazonul, i-ai compromite în ochii tuturor! Sau e altceva. Întotdeauna se va găsi vreun motiv, plauzibil sau nu, pentru a primi, again, un şut în dos. Bine, nu aştepţi Bunul Samaritean... sau nu îl mai aştepţi, pentru că sigur nici acela nu te va trage afara din mlaştina singurătăţii. Estimp, te acreşti cu succes, te umpli de resentimente şi venin şi ajungi să refuzi până şi îmbrăţişarea dulce a speranţei. Cine ar gusta compania unui om irascibil şi zgrunţuros? Nimeni. Iar deşertul e pretutindeni în jur.
Un post frisonant aici. Încercaţi să-l citiţi până la capăt şi fără idei preconcepute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu