So much stupidity

     Făcut din nou o raită prin blogosferă. Aflat, cu ocazia asta, că există gay anxioşi că, dacă au prietene str8, ar putea să sufere sentimental în cazul în care amicelor le-ar cădea cu tronc una bucată bărbat homofob - pen' că sigur atunci fetele s-ar răci cu ei, preluând viziunea de viaţă a masculului feroce. Sau na, poate că ăla le şantajează, ori ei, ori eu! Mwahahahaha! Poi ce ar fi să stea lucrurile aşa: ar fi destul un bărbat mai arţăgos şi gata, femeia nu se mai iese cu colegele, nu mai vorbeşte la telefon cu prietenele, nu-şi mai vizitează mamă, tată, nimic! Cum sună? Ah, şi mai e şi prostia-pereche la prostia de mai sus: o adevărată gay-friendly woman nu s-ar cupla în veci cu un homofob. Vedeţi voi, îndrăgostiţii au ca principal şi irezistibil atrăgător subiect de conversaţie viziunea lor despre homosexualitate. Proiectul lor de viitor, dacă există, s-ar pulveriza sub acţiunea dinamitardă a divergenţelor pe tema în cauză. No, probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi când cei doi au religii diferite sau votează partide diferite. Căci numiţii sunt traşi la indigo, un singur trup, un singur suflet, idem spirit... Veste proastă: femeile se descurcă binişor cu zisele incompatibilităţi, nu le plesneşte capul şi nici inima nu li se rupe în două. De ce-ar păţi ceva când heterosexualii misogini şi homosexualii homofobi n-au nicio grijă? Nu, nu păţesc nimic. Dar li se pare foarte curios să fie privite cruciş din ambele direcţii. Oamenii e proşti.

Roz şi negru

     În noiembrie 2006 am aflat cum arată moartea. De la tv. Nu era o hârcă în pelerină neagră şi cu celebra coasă în mâna descărnată. Avea chipul lui Alexander Litvinenko, spionul kaghebist devenit dizident. De pe patul de spital unde îşi trăia ultimele ore după ce fusese otrăvit cu poloniu radioactiv, bărbatul de 44 de ani îşi denunţa asasinii. Arăta groaznic: emaciat, livid, cu tot părul căzut, cu glasul stins, cu trăsăturile descompuse. S-a vorbit atunci şi se mai vorbeşte şi acum de primul act de terorism nuclear. Evident, teribila substanţă, poloniu 210, mi se părea din altă lume, apanajul laboratoarelor de chimie. Puţin probabil să am vreodată de-a face cu ea în viaţa de zi cu zi. Dar nu-i aşa. Se găseşte - vă daţi seama că în cantităţi infime, dar se găseşte totuşi - şi în foarte banalele ţigări, la pachet cu nicotina şi gudroanele. Aici. E foarte posibil ca bolile imputate fumatului să se i datoreze cu prioritate. Brrr... Deci dacă eu fumez, iubitul fumează, părinţii fumează, amicii fumează...?!? No, hotărât, nu-i a bună. Cei care au asistat la autopsii spun că plămânii fumătorilor sunt negri (nu roz, cum ar trebui). Naşpa. Ai tăi cum ar trebui să arate dacă ar fi să-i vizualizezi?

Viaţa unui acrobat travestit: Barbette

     Făcând eu un pic de arheologie gay, descopăr o figură interesantă, uitată acum, ceea ce este şi explicabil, şi nedrept: artistul de circ (acrobatul) Barbette, un travestit de origine americană cu foarte mare succes în ţara lui şi în Europa (mai ales în Franţa) în perioada interbelică. Iată ce se ştie despre el:

     Van der Clyde Broadway s-a născut pe 19 decembrie 1899 în Texas şi a început să lucreze într-un circ de la frageda vârstă de 14 ani. A făcut acrobaţie în cadrul echipei The Alfaretta Sisters, după moartea uneia dintre "surori", şi a început să se travestească pentru a impresiona mai profund auditoriul. Începând din 1919 a debutat solo - la Harlem Opera House- şi a adoptat pseudonimul sub care a devenit celebru. Barbette a avut numeroase turnee în Europa şi America în anii '20-'30. În 1923 a lucrat în Marea Britanie, având un angajament la London Palladium, dar... nu pentru multă vreme. Surprins făcând sex cu un bărbat, a trebuit să părăsească Anglia şi nu i s-a mai permis reîntoarcerea. În Franţa a reputat însă un mare succes, beneficiind de reclama asiduă pe care i-a făcut-o scriitorul şi regizorul Jean Cocteau, fascinat de talentul său, dar şi de metamorfozele vestimentare ale artistului care, la sfârşit de număr, îşi scotea peruca blondă şi rochia, adoptând atitudini pronunţat masculine. "Un înger, o feerie, o pasăre". Cocteau a scris despre el un eseu, Le Numero Barbette, în Nouvelle Revue Francaise (1926) şi l-a distribuit în filmul său de debut, pelicula suprarealistă Le Sang d'un poete (1930). Barbette a colaborat şi cu artistul Man Ray, care l-a imortalizat în fotografii memorabile la începutul anilor '30. Cariera de acrobat a lui Barbette s-a sfârşit brusc, după ce un accident l-a făcut inapt să mai evolueze la trapez. A profesat ulterior ca antrenor şi coregraf. Foarte bolnav, după mulţi ani de suferinţă, s-a sinucis pe 5 august 1973, la 74 de ani. Viaţa sa i-a inspirat pe Bill Lengfelder şi pe David Goodwin, autorii piesei Barbette (2002).

O afacere murdară

     Un articol despre cazul Negoiţescu (1977) - încercarea Securităţii de a-l distruge pe celebrul critic literar prin intermediul fostului său iubit, tânărul poet Petru Romoşan - găsiţi aici. Articolul este evident orientat spre discreditarea lui Romoşan - al cărui denunţ la miliţie este publicat şi căruia i se aduc şi acuzaţii de şantajare a lui Negoiţescu -, dar nici criticul nu apare într-o lumină favorabilă (căuta să obţină servicii sexuale din partea unor tineri făcând presiuni asupra lor sau cumpărându-i cu favoruri). Clandestinitatea politică echilibrează oarecum asimetria relaţiilor de putere (desigur, prin plătirea de poliţe), dar numai până la un punct, dincolo de care frica şi dezbinarea dizolvă orice tentativă de rezistenţă la regim şi transformă victimele în colaboratori asidui la propria distrugere individuală şi de grup. Imoralitatea denunţurilor e de necontestat şi a afectat nu puţină lume. Iar dacă e exagerată îndârjirea împotriva unor oameni care, făcând obiectul unei atente combinaţii de manipulare şi agresiune, s-au discreditat, nu e mai puţin util să se cunoască adevărul. Adevărul epocii, adevărul psihologic al celor aflaţi în asemenea situaţii, şi, mai mult, adevărul de arhivă securistică al comunităţii gay în epoca de aur.

     Voi ce credeţi despre situaţie şi, mai precis, despre atitudinea lui Romoşan - atunci şi acum? S-ar putea obţine mai multă sinceritate din partea celor implicaţi dacă turnătorii nu ar mai fi într-atât de demonizaţi?

Înţelepciune sau prostie?

     E ok si aşa şi nu am pretenţii... Aşa sunt toţi... De ce să mă chinui degeaba... Monogamia oricum nu există...

     Dacă o asemenea percepţie ar fi monopolul femeilor înşelate, care ţin cu dinţii de ceea ce îşi închipuie că e o relaţie, parcă nu mi s-ar sui sângele la cap cu asemenea viteză. Însă soiul acesta de înţelepciune e mult mai larg răspândit, parcă s-ar suge o dată cu laptele, de la ţâţa mamei! E normal ca el, domnul, să mai calce strâmb, să acceseze servicii contra cost şi să facă ochi dulci colegelor lui sau prietenelor tale. E democraţie, îţi spune, şi e bărbat, nici n-ar putea să se abţină, altminteri ar fi nefericit şi, după o vreme, te-ar părăsi pentru că n-ar mai suporta atââta nefericire! Iar femeia? Ei bine, femeia nu vrea să sufere, nu vrea ca trăsnetul să cadă pe capul ei pe neaşteptate. Dacă îl aşteaptă şi i se pare şi normal să cadă pe capul ei, atunci, pare-se, va suferi mai puţin şi va fi bine. Foarte bine şi fericiţi amândoi... mai ales că se găsesc şi destui bărbaţi, iar instinctele umblă cu şliţul desfăcut. Dacă e baltă, e peşte. Cine ar putea să garanteze pentru altul? Nici măcar pentru sine. Evident, e mai bine s-o cauţi cu lumânarea, să demolezi cu propriile forţe digurile, aşa, ca să-ţi demonstrezi că n-o să te prăbuşeşti în faţa valurilor... În liceu am avut un profesor de bio foarte simpatic, foarte prieten cu elevii lui, pe care, din cauza diferenţei mici de vârstă, nici măcar nu prea îi percepea ca elevi. Discuta liber. Prietenă nu avea, dar avusese câteva. Le înşelase? Da. De ce? Oricum se aşteptau la asta şi atunci de ce nu? O spunea simplu, liniştit: dacă nu ar fi fost atât de convinse, le-ar fi fost fidel. Vă gândiţi că nu era sincer? Eu cred că era. Dorinţa de a fi crud, de a face conştient rău cuiva, mai ales partenerului de viaţă, e puţin răspândită. Majoritatea sunt cruzi din prostie, din prostia de a crede că nu contează. Dar nici nu contează, nu? Pentru că monogamia nu există. So, hai să ne chinuim unii pe alţii!

     Citeşte şi acest post.

     Tu ai suferi dacă ai avea un partener de viaţă infidel?

     Crezi că, în general, oamenii pot fi fideli pe termen lung?

Despre singurătate

     Pentru singurătate ai nevoie de oarecare talent. Să-ţi placă sau cel puţin să n-o simţi. Să nu ai nevoie de Altul. Să stai cu ochii în... (laptop, tv, cărţi), până ce efectul e similar unei supradoze de... Să călătoreşti/ munceşti/ joci la ruletă/ visezi şi să ai o retină foarte nesimţitoare la tot ce ţi-ar colora existenţa. Altfel e de rău. Şi dacă-i adevărat că te poţi simţi singur şi într-un grup de prieteni sau cu iubitul, ce ziceţi de situaţia în care lumea te evită ca pe un sconcs? Păi da, te miroşi, nu simţi nimic, dar ceilalţi simt şi cotesc, unul la dreapta, altul la stânga... A umbla cu limba scoasă după dragoste ca un însetat în deşert. Iar situaţia e chiar mai rea decât a omului din deşert, pentru că pustiul dragostei e populat, plin de cei care nu ar merge lângă tine pe stradă... pentru că, nush cum dracu`, le-ai feşteli anonimatul, traumatiza blazonul, i-ai compromite în ochii tuturor! Sau e altceva. Întotdeauna se va găsi vreun motiv, plauzibil sau nu, pentru a primi, again, un şut în dos. Bine, nu aştepţi Bunul Samaritean... sau nu îl mai aştepţi, pentru că sigur nici acela nu te va trage afara din mlaştina singurătăţii. Estimp, te acreşti cu succes, te umpli de resentimente şi venin şi ajungi să refuzi până şi îmbrăţişarea dulce a speranţei. Cine ar gusta compania unui om irascibil şi zgrunţuros? Nimeni. Iar deşertul e pretutindeni în jur.

      Un post frisonant aici. Încercaţi să-l citiţi până la capăt şi fără idei preconcepute. 

Mizerii

     Iată o ştire: duminica trecută, la ora 8 dimineaţa, un homosexual a fost agresat la Sevilla de trei cetăţeni români, din cauza orientării sale sexuale. Victima a fost salvată de o patrulă de poliţie, care însă nu i-a prins pe agresori. Cei trei, aflăm din ştire, aveau tenul închis la culoare. Măăăi, da` perversă ştire! În funcţie de cititor, va produce trei genuri de reacţii posibile:

     -Cum să mai fii mândru că eşti român?

     -Ţiganii ne fac de râs, ca de obicei!

     -Of, dacă n-ar fi poponari pe lumea asta!

    

     Divide et impera.

Ce înseamnă să promovezi homosexualitatea?

     Întrebarea din titlu ar putea părea ciudată, întrucât nu e vorba de o marfă: nu se cumpără, nu se vinde, nu se împrumută şi nu se dă moca. Eşti ceea ce eşti. Dar şi homofobii au dreptate atunci când afirmă că minorităţile sexuale îşi promovează înclinaţiile. Da, o fac. Este şi foarte natural să transmiţi publicului mesaje pozitive referitoare la identitatea şi gusturile proprii. Cel mai adesea individul nici nu e conştient de ceea ce transmite - îndrăgostiţii din parcuri oferă fără niciun efort o imagine idilică a cuplului, iar credincioşii care se închină în autobuze când trec pe lângă o biserică se conformează unei tradiţii cert interiorizate, devenite reflex. De ce anume homosexualii ar proceda rău dacă nu şi-ar mai cenzura în public orice gest susceptibil să îi "dea de gol"? Moralitatea publică nu trebuie să gliseze spre făţărnicie. Şi, din păcate, am motive să afirm că încuiaţi sunt din belşug în toate taberele. Unii repudiază vehement gesturile de tandreţe comise pe stradă de cupluri gay/lesbi, alţii, de altă orientare, sunt în stare să îţi spună în faţă că eşti nesimţit(ă) dacă îţi săruţi sau îmbrăţişezi iubitul/iubita hetero acolo unde te-ar putea vedea şi ei. Bigoţii şi fricoşii par a avea ca trăsătură comportamentală definitorie graba cu care reglementează pentru alţii. Rezultat: toată lumea vrea să evite să cadă într-un minorat care ar însemna supunerea la legile întocmite de Inamic (Celălalt fiind prin definiţie Inamicul!) şi toată lumea îşi face reclamă din răsputeri. Produse sunt întotdeauna de vândut: produse-idei şi produse-marfă. Homosexualii, care nu trăiesc în altă galaxie, apelează la media, la artă, la politică pentru a se face văzuţi. Se autopromovează. Promovează, deci, homosexualitatea. Iar cei care îi condamnă se autopromovează cu o obstinaţie cel puţin egală. Unii buni şi unii răi, da??

Portia (DeGeneres)

     Aflu, de aici, că actriţa Portia de Rossi doreşte să preia numele de familie al soţiei sale, Ellen DeGeneres, cu care este căsătorită din august 2008. Actriţa a adresat în acest sens o petiţie tribunalului din Los Angeles. Foarte frumos, dar de ce nu a făcut acest pas încă de acum doi ani?! Că nu cred că acum e dragoste şi atunci nu era! Mă întreb cum vor fi stând lucrurile acolo, cu dreptul la schimbarea de nume în cazul mariajului gay: vine la pachet o dată cu celelalte drepturi, ca la normali, sau, şi dacă s-ar fi hotărât pe loc, Portia tot ar fi trebuit să facă anumite demersuri speciale? Că, din câte ştiu, nu peste tot mariajul gay presupune la fel de multe drepturi ca mariajul hetero...

Out

     Am fost acum câteva zile la Londra. Călătorie de plăcere dar, paradoxal, nicio plăcere. Bine, aerul era mai respirabil, nu canicula din Bucureşti, iar circulaţia, decentă, iarăşi, nu ca la noi. Misiune imposibilă să dai de britanici. Centrul colonizat de turişti în procent chiar mai mare decât prevăzusem. Fără vagabonzi şi cerşetori. Fără câini. Poluare demnă de o mare metropolă. Văzut British Museum, care e uluitor şi care mi s-ar fi părut o bijuterie dacă n-ar fi fost infestat (da, ăsta e cuvântul!) de câteva tone de vizitatori scurşi din toată lumea, ataşaţi unor aparate foto mult mai vii şi mai active decât orice purtător de sandale. Abia strecurându-mă printre bureţii de carne transpirată în speranţa de a vedea conţinuturile unor vitrine (dacă mumii, atunci omor!), cred că am fost involuntar fotografiată de mai multe ori împreună cu artefactele - nu cred să mă înjure vreun japonez pentru asta, ca româncă sunt oricum o pată de culoare în pozele lui. Măă, şi câte poze, dacă s-ar scoate toate pe hârtie ar fi material destul pentru o piramidă, ar mai şi rămâne... M-am spălat de flash-uri la National Gallery şi mi-a mai rămas timp să identific în Londra şi o străduţă năpădită de hârtii şi ambalaje de tot felul... abia aceea merita pozată, ca raritate.

     În altă ordine de idei, românitatea mea nu a dat de bănuit. Cine ştie, dacă mă duceam în Finlanda, păţeam ca amicul C., căruia i s-a refuzat cazarea, ca român!