Înţelepciune sau prostie?

     E ok si aşa şi nu am pretenţii... Aşa sunt toţi... De ce să mă chinui degeaba... Monogamia oricum nu există...

     Dacă o asemenea percepţie ar fi monopolul femeilor înşelate, care ţin cu dinţii de ceea ce îşi închipuie că e o relaţie, parcă nu mi s-ar sui sângele la cap cu asemenea viteză. Însă soiul acesta de înţelepciune e mult mai larg răspândit, parcă s-ar suge o dată cu laptele, de la ţâţa mamei! E normal ca el, domnul, să mai calce strâmb, să acceseze servicii contra cost şi să facă ochi dulci colegelor lui sau prietenelor tale. E democraţie, îţi spune, şi e bărbat, nici n-ar putea să se abţină, altminteri ar fi nefericit şi, după o vreme, te-ar părăsi pentru că n-ar mai suporta atââta nefericire! Iar femeia? Ei bine, femeia nu vrea să sufere, nu vrea ca trăsnetul să cadă pe capul ei pe neaşteptate. Dacă îl aşteaptă şi i se pare şi normal să cadă pe capul ei, atunci, pare-se, va suferi mai puţin şi va fi bine. Foarte bine şi fericiţi amândoi... mai ales că se găsesc şi destui bărbaţi, iar instinctele umblă cu şliţul desfăcut. Dacă e baltă, e peşte. Cine ar putea să garanteze pentru altul? Nici măcar pentru sine. Evident, e mai bine s-o cauţi cu lumânarea, să demolezi cu propriile forţe digurile, aşa, ca să-ţi demonstrezi că n-o să te prăbuşeşti în faţa valurilor... În liceu am avut un profesor de bio foarte simpatic, foarte prieten cu elevii lui, pe care, din cauza diferenţei mici de vârstă, nici măcar nu prea îi percepea ca elevi. Discuta liber. Prietenă nu avea, dar avusese câteva. Le înşelase? Da. De ce? Oricum se aşteptau la asta şi atunci de ce nu? O spunea simplu, liniştit: dacă nu ar fi fost atât de convinse, le-ar fi fost fidel. Vă gândiţi că nu era sincer? Eu cred că era. Dorinţa de a fi crud, de a face conştient rău cuiva, mai ales partenerului de viaţă, e puţin răspândită. Majoritatea sunt cruzi din prostie, din prostia de a crede că nu contează. Dar nici nu contează, nu? Pentru că monogamia nu există. So, hai să ne chinuim unii pe alţii!

     Citeşte şi acest post.

     Tu ai suferi dacă ai avea un partener de viaţă infidel?

     Crezi că, în general, oamenii pot fi fideli pe termen lung?

Despre singurătate

     Pentru singurătate ai nevoie de oarecare talent. Să-ţi placă sau cel puţin să n-o simţi. Să nu ai nevoie de Altul. Să stai cu ochii în... (laptop, tv, cărţi), până ce efectul e similar unei supradoze de... Să călătoreşti/ munceşti/ joci la ruletă/ visezi şi să ai o retină foarte nesimţitoare la tot ce ţi-ar colora existenţa. Altfel e de rău. Şi dacă-i adevărat că te poţi simţi singur şi într-un grup de prieteni sau cu iubitul, ce ziceţi de situaţia în care lumea te evită ca pe un sconcs? Păi da, te miroşi, nu simţi nimic, dar ceilalţi simt şi cotesc, unul la dreapta, altul la stânga... A umbla cu limba scoasă după dragoste ca un însetat în deşert. Iar situaţia e chiar mai rea decât a omului din deşert, pentru că pustiul dragostei e populat, plin de cei care nu ar merge lângă tine pe stradă... pentru că, nush cum dracu`, le-ai feşteli anonimatul, traumatiza blazonul, i-ai compromite în ochii tuturor! Sau e altceva. Întotdeauna se va găsi vreun motiv, plauzibil sau nu, pentru a primi, again, un şut în dos. Bine, nu aştepţi Bunul Samaritean... sau nu îl mai aştepţi, pentru că sigur nici acela nu te va trage afara din mlaştina singurătăţii. Estimp, te acreşti cu succes, te umpli de resentimente şi venin şi ajungi să refuzi până şi îmbrăţişarea dulce a speranţei. Cine ar gusta compania unui om irascibil şi zgrunţuros? Nimeni. Iar deşertul e pretutindeni în jur.

      Un post frisonant aici. Încercaţi să-l citiţi până la capăt şi fără idei preconcepute. 

Mizerii

     Iată o ştire: duminica trecută, la ora 8 dimineaţa, un homosexual a fost agresat la Sevilla de trei cetăţeni români, din cauza orientării sale sexuale. Victima a fost salvată de o patrulă de poliţie, care însă nu i-a prins pe agresori. Cei trei, aflăm din ştire, aveau tenul închis la culoare. Măăăi, da` perversă ştire! În funcţie de cititor, va produce trei genuri de reacţii posibile:

     -Cum să mai fii mândru că eşti român?

     -Ţiganii ne fac de râs, ca de obicei!

     -Of, dacă n-ar fi poponari pe lumea asta!

    

     Divide et impera.

Ce înseamnă să promovezi homosexualitatea?

     Întrebarea din titlu ar putea părea ciudată, întrucât nu e vorba de o marfă: nu se cumpără, nu se vinde, nu se împrumută şi nu se dă moca. Eşti ceea ce eşti. Dar şi homofobii au dreptate atunci când afirmă că minorităţile sexuale îşi promovează înclinaţiile. Da, o fac. Este şi foarte natural să transmiţi publicului mesaje pozitive referitoare la identitatea şi gusturile proprii. Cel mai adesea individul nici nu e conştient de ceea ce transmite - îndrăgostiţii din parcuri oferă fără niciun efort o imagine idilică a cuplului, iar credincioşii care se închină în autobuze când trec pe lângă o biserică se conformează unei tradiţii cert interiorizate, devenite reflex. De ce anume homosexualii ar proceda rău dacă nu şi-ar mai cenzura în public orice gest susceptibil să îi "dea de gol"? Moralitatea publică nu trebuie să gliseze spre făţărnicie. Şi, din păcate, am motive să afirm că încuiaţi sunt din belşug în toate taberele. Unii repudiază vehement gesturile de tandreţe comise pe stradă de cupluri gay/lesbi, alţii, de altă orientare, sunt în stare să îţi spună în faţă că eşti nesimţit(ă) dacă îţi săruţi sau îmbrăţişezi iubitul/iubita hetero acolo unde te-ar putea vedea şi ei. Bigoţii şi fricoşii par a avea ca trăsătură comportamentală definitorie graba cu care reglementează pentru alţii. Rezultat: toată lumea vrea să evite să cadă într-un minorat care ar însemna supunerea la legile întocmite de Inamic (Celălalt fiind prin definiţie Inamicul!) şi toată lumea îşi face reclamă din răsputeri. Produse sunt întotdeauna de vândut: produse-idei şi produse-marfă. Homosexualii, care nu trăiesc în altă galaxie, apelează la media, la artă, la politică pentru a se face văzuţi. Se autopromovează. Promovează, deci, homosexualitatea. Iar cei care îi condamnă se autopromovează cu o obstinaţie cel puţin egală. Unii buni şi unii răi, da??

Portia (DeGeneres)

     Aflu, de aici, că actriţa Portia de Rossi doreşte să preia numele de familie al soţiei sale, Ellen DeGeneres, cu care este căsătorită din august 2008. Actriţa a adresat în acest sens o petiţie tribunalului din Los Angeles. Foarte frumos, dar de ce nu a făcut acest pas încă de acum doi ani?! Că nu cred că acum e dragoste şi atunci nu era! Mă întreb cum vor fi stând lucrurile acolo, cu dreptul la schimbarea de nume în cazul mariajului gay: vine la pachet o dată cu celelalte drepturi, ca la normali, sau, şi dacă s-ar fi hotărât pe loc, Portia tot ar fi trebuit să facă anumite demersuri speciale? Că, din câte ştiu, nu peste tot mariajul gay presupune la fel de multe drepturi ca mariajul hetero...

Out

     Am fost acum câteva zile la Londra. Călătorie de plăcere dar, paradoxal, nicio plăcere. Bine, aerul era mai respirabil, nu canicula din Bucureşti, iar circulaţia, decentă, iarăşi, nu ca la noi. Misiune imposibilă să dai de britanici. Centrul colonizat de turişti în procent chiar mai mare decât prevăzusem. Fără vagabonzi şi cerşetori. Fără câini. Poluare demnă de o mare metropolă. Văzut British Museum, care e uluitor şi care mi s-ar fi părut o bijuterie dacă n-ar fi fost infestat (da, ăsta e cuvântul!) de câteva tone de vizitatori scurşi din toată lumea, ataşaţi unor aparate foto mult mai vii şi mai active decât orice purtător de sandale. Abia strecurându-mă printre bureţii de carne transpirată în speranţa de a vedea conţinuturile unor vitrine (dacă mumii, atunci omor!), cred că am fost involuntar fotografiată de mai multe ori împreună cu artefactele - nu cred să mă înjure vreun japonez pentru asta, ca româncă sunt oricum o pată de culoare în pozele lui. Măă, şi câte poze, dacă s-ar scoate toate pe hârtie ar fi material destul pentru o piramidă, ar mai şi rămâne... M-am spălat de flash-uri la National Gallery şi mi-a mai rămas timp să identific în Londra şi o străduţă năpădită de hârtii şi ambalaje de tot felul... abia aceea merita pozată, ca raritate.

     În altă ordine de idei, românitatea mea nu a dat de bănuit. Cine ştie, dacă mă duceam în Finlanda, păţeam ca amicul C., căruia i s-a refuzat cazarea, ca român!