Elogiul iezuiţilor

     Un blog neglijat, ăsta al meu! Iar cum asta se vede în primul rând în blogroll, m-am înarmat cu răbdare, mătură şi făraş. Cine, ce şi de unde copiază, ce mai e nou sub soare (da, sportivii şi actorii îşi scriu autobiografiile înainte de a le apărea vreun fir de păr alb, asta ştiam, dar nu îi inclusesem încă în listă pe Johnny Weir* şi pe Portia de Rossi), cine nu mai scrie deloc, cine învârte aceleaşi subiecte răsuflate (no ghine, excesul te face să le vezi pe toate răsuflate), cine se ocupă de probleme la ordinea zilei (niiiimeni), cine scrie doar ca să dea un semn că încă mai există... Şi am greblat puţin prin lista mea de bloguri.

     Iar acum trecem la subiect. Vreau să aduc un omagiu iezuiţilor, aşa de prost văzuţi şi de neînţeleşi. Ipocrizia, care le-a fost atribuită, nu e tocmai reală. Aceşti oameni erau dispuşi să facă multe sacrificii pentru credinţa lor, inclusiv să-şi rişte sănătatea şi viaţa prin cele mai necreştine colţuri ale lumii. Nu "se lipeau" de potenţaţi din interes personal sau de grup (o fi fost şi asta), ci pentru că fervoarea religioasă nu le sucise capul. Erau pragmatici, hotărâţi, flexibili. Ştiau că binele catolicismului trece prin influenţarea "liderilor de opinie" şi prin educarea tinerei generaţii (de unde înfiinţarea unor remarcabile instituţii de învăţământ, frecventate şi de necatolici). Voiau vizibilitate, influenţă. Stăteau la masă cu "vameşii" (protestanţi, atei, "păgâni"), vorbindu-le despre Dumnezeu şi evoluţie spirituală; cu fiecare în parte; ajutând pe fiecare să-şi cizeleze sufletul, să progreseze din punct de vedere moral. Sigur că nu toţi erau buni învăţăcei, iar eşecurile erau uneori usturătoare. Iezuiţii nu fabricau sfinţi, ei pur şi simplu refuzau să creadă în imposibilitatea de a converti nişte oameni - pe care îi luau cu duhul blândeţii oricare ar fi fost păcatele lor şi cărora le arătau prietenie fără a face concesii doctrinare de niciun fel. Puterea lor, foarte mare, venea din combinaţia disciplină-abilitate, ceea ce bineînţeles că le-a atras ura oponenţilor, dar acesta a fost preţul succesului lor. Să nu-i condamnăm; să învăţăm de la ei. Personal, încerc să fac asta, iar din gura mea n-o să auziţi "homophobia sucks". Dacă norocul face să interacţionez cu un homofob cu cât de puţine înclinaţii misionare (adică dispus să vorbească şi să argumenteze), e chiar plăcut, deşi, trebuie să recunosc, la sfârşitul polemicii eu sunt relaxată şi cu reală prietenie pentru om, în timp ce nefericitul, în majoritatea cazurilor, numai că nu plesneşte de furie şi de frustrare. Dar dacă zâmbeşte şi îmi întinde mâna, ei, atunci se schimbă socoteala, şi îi zâmbesc şi eu pentru că avem ceva comun, acceptăm diferitul, iar asta e esenţial şi ne ajută să trăim şi să respirăm cel puţin tot atât ca şi convingerile noastre de altă natură.

*Pentru care am o mare admiraţie şi despre care am scris aici.

Încuiaţi

     Vorbim de crainicii canadieni Claude Mailhot şi Alain Goldberg, de la canalul RDS, care nu văd cu ochi buni ţinutele excentrice ale patinatorului Johnny Weir şi cred că acesta ar trebui să facă un test de determinare a genului. Consiliul Gay-ilor şi Lesbienelor din Quebec a depus o plângere. Informaţia + atitudinea sportivului - aici.

Detronare la Vancouver

     Mda, am lipsit destul timp ca să se adune o groază de subiecte de tratat. Normal ar fi să încep cu politica zilei, congresul PSD adică. Întrebarea fiind daca cele două jumătăţi divorţează sau îşi dau mâna. Dar cum nu sunt vrăjitoare, mă abţin să le ghicesc. Şi trec la subiectul palpitant, J.O. de la Vancouver, patinajul artistic, proba băieţilor. Constat mai întâi că Pluşenko, dacă ratează aurul olimpic, reuşeşte măcar să se strecoare printre echipe de fotbal, antrenori de fotbal şi finanţatori de echipe de fotbal la rubrica de ştiri. E o performanţă demnă de o megavedetă a unui sport minor (toate sporturile sunt minore, cu o singură excepţie). L-am văzut la programul scurt. A avut tot ce i-a trebuit, a fost superb, dar emoţii nu am avut pentru el, ci pentru Lysacek, pe care nu îl doream în postură de Joubert II. Iar evoluţia lui Evan Lysacek, urmărită cu inima cât un purice - era de necrezut ce fleacuri puteau să distrugă un program: o ezitare abia vizibilă la aterizare, un gest uşor stângaci, depăşirea timpului cu o secundă - m-a adus pe culmile entuziasmului, cu toată absenţa cvadruplei, impusă tehnic de performanţele lui Pluşenko, dar punctată mai puţin decât ar merita. Locul II, uf, şi foarte foarte aproape de lider! Un alt patinator pe care nu îl doream "măcelărit" la programul scurt era Johnny Weir, un veteran al concursurilor de patinaj, nu no. 1, dar ambiţios şi cu nervi destul de tari ca să reziste într-un mediu teribil de concurenţial. A fost ok şi el, deşi părea mai mult ca niciodată ţinut la post negru de federaţia americană. Rafinat, androgin şi afectat, s-a plasat pe locul 6, pe care l-a menţinut şi după programul liber, unde a "tras de el" la unele elemente, dar i-a ieşit şi a meritat la final o încoronare cu trandafiri*. Lysacek mi-a plăcut şi la programul liber. N-a riscat, n-a pierdut. Mai mult nu putea să dea; era clar "best"-ul lui: o evoluţie curată, perfectă. Şi restul patinatorilor din grupele finale păreau a fi în vârf de formă, inclusiv atunci când se "bâlbâiau" pe gheaţă la aterizări (elveţianul Lambiel ş.a.) sau când îşi întrerupeau programul (japonezul Nobunari Oda; îţi trebuie ceva ghinion ca să ţi se desfacă şireturile la patină în cel mai important moment al carierei!). Cu o excepţie: Pluşenko NU era în vârf de formă deşi reuşea cvadruple! Autorul patentat al săriturilor exemplare părea uneori nesigur pe picioare după execuţii dificile - stupefiant! Când s-au anunţat rezultatele şi a ieşit pe II, doar vicecampion olimpic acum, la final de carieră, mi-a părut şi rău pentru el, şi bine pentru american. Micul scandal legat de subiectivitatea arbitrilor o să se uite (arbitrii ar fi fost acuzaţi de subiectivism şi dacă îl plasau pe Lysacek pe locul secund); gustul amar o să rămână. Patinajul este un sport dur în care nivelul de uzură (+ modificarea sistemului de arbitraj) asigură înlocuirea rapidă a generaţiilor. Intraţi, păpaţi. Pluşenko a intrat în patinajul artistic de performanţă la 15 ani, când a devenit vice la Europene, după Yagudin. Yagudin, doar cu un an mai în vârstă, a cedat repede. Pluşenko are acum 27 ani, milioane de fani, dar nu mai uimeşte. E un zeu "de pe alte timpuri", nereciclat, ne-rebrănduit, frumos şi vechi. Iar timpul nu mai are răbdare cu el. Păcat.

*Weir a obţinut la tehnic punctaj mai bun decât Daisuke Takahashi, medaliatul cu bronz. A pierdut pe mâna arbitrilor. Dacă acestora le-a plăcut Takahashi ca show-man, e ok. Dar dacă le-a displăcut Weir pentru că era prea efeminat, nu mai e ok. Homofobie la arbitri? Voi ce ziceţi?