Exista scriitori pe care ii porti in suflet mereu, de la prima lectura, de la primul contact. Exista, de asemenea, oameni la care te raportezi permanent, cu simplitate, cu umilinta, ca la niste modele de viata. Nu ma refer la o smerenie voita, ci la un impuls irezistibil, venit din strafundurile fiintei. In momente de gratie, excelenta morala se impleteste cu un talent literar iesit din comun. Cunosc un astfel de caz: scriitorul evreo-roman M. Blecher. Il cunoasteti? Pe 8 septembrie se implinesc o suta de ani de la nasterea lui - si nu pot sa nu ma bucur constatand ca opera (
Intamplari din irealitatea imediata,
Inimi cicatrizate,
Vizuina luminata) ii este reeditata (la ed. Art) si ca exista macar sentimentul ca trebuie onorat prin declararea lui cetatean de onoare al Romanului, orasul in care a copilarit si in care apoi si-a scris cartile. Nu intentionez sa trec in revista toate detaliile vietii lui, dintre care majoritatea sunt relatate
aici. Insa e cazul sa subliniez eroismul cu care acest tanar cu totul special (a murit la 28 de ani) s-a ridicat deasupra suferintelor atroce pe care i le provoca boala lui, Morbul lui Pott (de care a murit, la senectute, si Vasile Voiculescu). Vorbim de redactarea unor carti (cititi-le, ca merita!) in timp ce, sub carapacea unui corset de ghips, vertebrele ii putrezeau si se pulverizau, iar puroiul cumula regulat in abcese ce trebuiau punctionate (doctorii scoteau cu seringa si cate un borcan intreg de puroi). Adaugati febra, anchiloza picioarelor si hemoroizii datorati imobilizarii la pat. Blecher scria cu pretul unor eforturi enorme, cateodata pana la limita imploziei (
Jurnalul lui Mihail Sebastian ofera informatii in acest sens, putine, dar socante). Cauta sa se salveze, nu de durerea lui trupeasca, ci de cea sufleteasca, de insingurare. Voia sa comunice, prezenta intr-o relatie de prietenie fiind unica forma accesibila lui de a fi om intreg. As putea zice ca avea vocatia prieteniei, dar mi se pare prea putin, in conditiile in care prietenia e aer, apa si hrana. O relatie cu totul speciala a avut cu Geo Bogza (acesta numarandu-se printre putinii scriitori etnici romani din generatia lui care erau opaci la antisemitism). Ma incapatanez sa cred ca prietenia ce i-a legat reprezinta tot ce poate fi mai profund in fiinta umana. Iata o epistola din corespondenta lor (
M. Blecher, mai putin cunoscut. Corespondenta si receptare critica, Hasefer, 2000):
Roman, 23.XI.1936
Iubitul si marele meu Geo Bogza,
In fine azi am primit de la tine randurile pe care le asteptam. Cu mare nerabdare le asteptam, trebuie sa-ti spun.
In ultimul timp a fost intre noi nu stiu ce anume care tine poate de dezamagirile tale, dar mai ales de indolenta mea. Cand am o preocupare mare traiesc intr-o febra, intr-o neliniste care ma impiedica sa fac cel mai marunt gest util sau urgent; sunt complet anihilat, distrus de asteptarea mea stupida. Iata ce-au fost zilele mele in asteptarea cartii, in timpul tratativelor cu editorul meu.
Iti va spune odata Mihail Sebastian tot ce-a fost in legatura cu aceasta aparitie. Iti inchipui, cred, ca nu au mers lucrurile ca pe bile si acum cand cartea va fi in fine in librarii surasul meu, departe de a fi unul de extrema satisfactie, va fi, poate, identic aceluia, obosit, pe care il are o femeie dupa nastere.
Toate acestea m-au impiedicat sa-ti scriu.
Iti marturisesc ca acum cand fac bilantul lor, sunt cu totul umilit de meschinatatea lor si cand ma gandesc ca tu in timpul acesta ai avut intense si reale preocupari "din viata, nu din carti" imi vine sa ma ascund de rusine.
Cert, n-am dus-o prea usor nici eu in anumite privinte, in afara de literatura. Am avut complicatii cu boala, foarte grele si foarte dureroase insa cred ca nimic nu conteaza fata de disperarile morale care rod marunt in piept, ca niste soareci.
Stiu ca tu nu crezi in forte oculte; nici eu - insa daca ar exista asemenea forte care sa produca o echitate in lume, sa imparta si sa repartizeze durerile, ei bine, iti marturisesc ca as lua asupra mea cu imensa bucurie disperarile si tristetile tale, pentru a le suferi eu, fiziceste, in carnea mea, decat sa stiu ca te tortureaza pe tine. Poate vei gasi ca e naiv acest gand, asa e intotdeauna cu gandurile adanc simtite, care te preocupa zile si nopti intregi: cand le pui pe hartie apar de-o extraordinara naivitate... Si totusi gandul acesta este acela cu care ma culc in fiecare seara si a carui putinta de realizare o doresc din tot sufletul si din tot corpul meu.
Iata: daca aceasta hartie si acest angajament pot avea vreun sens, in domenii pe care nu le banuim, incepand chiar de azi, vreau sa iau asupra mea toate disperarile, toate nelinistile si toate durerile tale.
Te rog iubitul meu Bogza, examineaza tot ce-ti scriu in profunzime, iti scriu din adancul meu si nu rade de nimic. (In fond nimic in lumea asta nu este ridicul, in afara de anumite lucruri pur burgheze care nu merita decat un imens hohot de ras).
Si acum, lucruri mai senine.
Cand vii aici cu Elly? Cred ca stiti, v-am scris mi se pare, ca am un acordeon si cant din el aproape in fiecare zi. E un instrument splendid, vorbesc de acordeonul meu nu in general, cu ornamente de celuloid si nichel, cu clape ca la piano si niste sunete admirabile. Exercitez mereu ca sa ma perfectionez; acum cant "convenabil".
Toate aici sunt in aceeasi tonalitate cenusie de viata monotona si solitara; azi a nins, era o lumina alba, neobisnuita in odaie. Pentru lunile de iarna, m-am mutat tot in odaia din mijloc unde am stat si anul trecut. Toate obiectele sunt la locul lor, exact ca si anul trecut.
Bine ar fi daca ati putea veni si sa stati mai mult timp; sa ne patrundem ca la Brasov, sa fim egoisti, sa ne inchircim in prietenia noastra, sa traim cateva zile "pure".
Toate astea, stiu bine, sunt atat de departe de realitati...
Va trimit toata dragostea mea, mai calda si mai vie ca totdeauna, ca un vin care s-a invechit,
M. Blecher
