Un blog neglijat, ăsta al meu! Iar cum asta se vede în primul rând în blogroll, m-am înarmat cu răbdare, mătură şi făraş. Cine, ce şi de unde copiază, ce mai e nou sub soare (da, sportivii şi actorii îşi scriu autobiografiile înainte de a le apărea vreun fir de păr alb, asta ştiam, dar nu îi inclusesem încă în listă pe Johnny Weir* şi pe Portia de Rossi), cine nu mai scrie deloc, cine învârte aceleaşi subiecte răsuflate (no ghine, excesul te face să le vezi pe toate răsuflate), cine se ocupă de probleme la ordinea zilei (niiiimeni), cine scrie doar ca să dea un semn că încă mai există... Şi am greblat puţin prin lista mea de bloguri.
Iar acum trecem la subiect. Vreau să aduc un omagiu iezuiţilor, aşa de prost văzuţi şi de neînţeleşi. Ipocrizia, care le-a fost atribuită, nu e tocmai reală. Aceşti oameni erau dispuşi să facă multe sacrificii pentru credinţa lor, inclusiv să-şi rişte sănătatea şi viaţa prin cele mai necreştine colţuri ale lumii. Nu "se lipeau" de potenţaţi din interes personal sau de grup (o fi fost şi asta), ci pentru că fervoarea religioasă nu le sucise capul. Erau pragmatici, hotărâţi, flexibili. Ştiau că binele catolicismului trece prin influenţarea "liderilor de opinie" şi prin educarea tinerei generaţii (de unde înfiinţarea unor remarcabile instituţii de învăţământ, frecventate şi de necatolici). Voiau vizibilitate, influenţă. Stăteau la masă cu "vameşii" (protestanţi, atei, "păgâni"), vorbindu-le despre Dumnezeu şi evoluţie spirituală; cu fiecare în parte; ajutând pe fiecare să-şi cizeleze sufletul, să progreseze din punct de vedere moral. Sigur că nu toţi erau buni învăţăcei, iar eşecurile erau uneori usturătoare. Iezuiţii nu fabricau sfinţi, ei pur şi simplu refuzau să creadă în imposibilitatea de a converti nişte oameni - pe care îi luau cu duhul blândeţii oricare ar fi fost păcatele lor şi cărora le arătau prietenie fără a face concesii doctrinare de niciun fel. Puterea lor, foarte mare, venea din combinaţia disciplină-abilitate, ceea ce bineînţeles că le-a atras ura oponenţilor, dar acesta a fost preţul succesului lor. Să nu-i condamnăm; să învăţăm de la ei. Personal, încerc să fac asta, iar din gura mea n-o să auziţi "homophobia sucks". Dacă norocul face să interacţionez cu un homofob cu cât de puţine înclinaţii misionare (adică dispus să vorbească şi să argumenteze), e chiar plăcut, deşi, trebuie să recunosc, la sfârşitul polemicii eu sunt relaxată şi cu reală prietenie pentru om, în timp ce nefericitul, în majoritatea cazurilor, numai că nu plesneşte de furie şi de frustrare. Dar dacă zâmbeşte şi îmi întinde mâna, ei, atunci se schimbă socoteala, şi îi zâmbesc şi eu pentru că avem ceva comun, acceptăm diferitul, iar asta e esenţial şi ne ajută să trăim şi să respirăm cel puţin tot atât ca şi convingerile noastre de altă natură.
*Pentru care am o mare admiraţie şi despre care am scris aici.
