Locul unde sufletul rămâne

    Sufletul îşi înfige rădăcinile în memorie ca într-o patrie. Smuls din casa lui, din ţara lui, din acasă, omul îşi recuperază trecutul prin forţa imaginaţiei şi se agaţă de el cu ghearele, cu dinţii, cu mintea, cu inima, cu condeiul, cu toată fiinţa. Ţara pierdută e iubită mai mult ca o mamă, mai mult ca un copil. Isabel o iubeşte. Geografia, societatea, familia extinsă ("tribul"), toate apartenenţele şi toate experienţele de viaţă alcătuiesc o patrie purtată peste tot, re-creată mereu cu gândul, topită în gând, inventată. Da, până la urmă statutele se inversează, ţara e partea şi omul - întregul. Situaţia nu-i de invidiat, dar destinul ca o farfurie de tăiţei îndeamnă la reflecţie, la rememorări, la nopţi pierdute cu degetele lipite de taste. Îi datorez lui Isabel Allende faptul de a fi găsit în Ţara mea inventată ţara mea, inventată de ea. România nu are esenţe longitudinale, ca Chile, dar are acelaşi tradiţionalism feroce, acelaşi machism, acelaşi snobism, acelaşi bigotism. Şi noi suntem ospitalieri, calitate-normă a perifericului. Şi capitala noastră e poluată, nu m-ar mira ca locuitorii Bucureştiului să simtă într-o zi zeamă de lămâie în ochi atunci când plouă, la fel ca cei din Santiago. Şi româncele sunt gheişe, îşi infantilizează partenerii. Şi noi îi dispreţuim pe "zdrenţăroşi", arătându-ne totuşi solidari cu semenii loviţi de catastrofe naturale. Dacă nu suntem rasişti cu metişii, cu nativii, e pentru că n-avem. Discriminăm pe cine putem, coloraţii noştri. Corectitudinea politică ni se pare la fel de absurdă. Avem bancuri xenofobe. Îl servim cu "un ceiuţ" / o cafeluţă pe musafir şi îl bârfim feroce imediat ce a ieşit pe uşă. Păstrăm totuşi rufele murdare în familie, nu vorbim de mătuşa cleptomană, cu atât mai puţin de vărul care face show-uri în travesti. Suntem sobri şi preferăm să uităm că am ieşit abia de două decenii dintr-o dictatură (de stânga la noi, de dreapta la ei). Vă miră că torţionarii lui Pinochet au rămas nepedepsiţi? Că chilienii rămaşi sub cizma dictaturii militare cred că exilaţii au avut o viaţă uşoară? Sau că aceştia din urmă îi acuză pe primii de colaboraţionism? O nenorocire colectivă nu e niciodată de necomparat cu o alta. Nu atunci când regimul politic e impus de un stat-hegemon, nu atunci când se fac experimente economice pe pielea populaţiei, nu atunci când elitele politice, rupte de "conduşi", sunt marionetele elitelor economice sau se confundă cu ele. Chile nu e România, dar ţara nostalgiei lui Isabel Allende e ţara mea. Nu pot să adaug: mă bucur.

     Ţie ce îţi provoacă nostalgie?

O lume într-un site

     Rezervaţi-vă câteva ore (bune) pentru site-ul lui Giovanni Dall` Orto. Promiteţi-vă să reveniţi cu prima ocazie. Şi încercaţi să vă reprimaţi convingerea că peste trei pătrimi din informaţia gay care contează o găsiţi acolo.

"Tot felul de ciudaţi"

     De câtva timp ideea de blog tematic nu prea mă mai încântă, mai ales că nu am tot timpul ceva nou de anunţat - cochetam cu diverse alte formule, dar şi cu ideea de a lua o pauză, în care să revin la statutul de simplu cititor. Bun, dar, dacă descopăr ceva util, voi pune pe blog, măcar din simţul datoriei. Spre exemplu, acum doresc să vă atrag atenţia asupra unui site dedicat persoanelor transgender, primul de acest fel în România: transgen.ro. În ce mă priveşte, nu am avut comerţ cu astfel de persoane, dar, acum vreo două luni, pe când mă pregăteam să iau avionul spre Bucureşti din aeroportul Luton (Londra), m-a izbit felul în care arăta persoana de lângă mine: cu trăsături bărbăteşti, cu o uşoară pilozitate facială, dar cu o voce subţire, de adolescentă, cu rotunjimi feminine şi cu gesturi efeminate. Părea foarte imatură şi dependentă de mama sa, care o însoţea; mi-a făcut milă şi m-a impresionat negativ superficialitatea dispreţuitoare cu care era privită şi care crea un gol în jurul ei ("Tot felul de ciudaţi", bombănea o doamnă care îşi împărtăşea planurile de emigrare oricui era dispus să asculte). Atunci a fost prima dată când am reflectat la norocul pe care îl au, prin comparaţie, persoanele gay, lesbi şi bi, cărora e e atât de uşor să se piardă în mulţime. Acea fiinţă nefericită şi nu mai puţin nefericita ei mamă simţeau fiecare privire, auzeau fiecare şoaptă, prindeau fiecare gest. Mă bătea gândul să le spun ceva, dar am tăcut. Singurătatea stă bine în coconul ei de mătase.

     Tu te-ai luptat cu singurătatea?