Locul unde sufletul rămâne

    Sufletul îşi înfige rădăcinile în memorie ca într-o patrie. Smuls din casa lui, din ţara lui, din acasă, omul îşi recuperază trecutul prin forţa imaginaţiei şi se agaţă de el cu ghearele, cu dinţii, cu mintea, cu inima, cu condeiul, cu toată fiinţa. Ţara pierdută e iubită mai mult ca o mamă, mai mult ca un copil. Isabel o iubeşte. Geografia, societatea, familia extinsă ("tribul"), toate apartenenţele şi toate experienţele de viaţă alcătuiesc o patrie purtată peste tot, re-creată mereu cu gândul, topită în gând, inventată. Da, până la urmă statutele se inversează, ţara e partea şi omul - întregul. Situaţia nu-i de invidiat, dar destinul ca o farfurie de tăiţei îndeamnă la reflecţie, la rememorări, la nopţi pierdute cu degetele lipite de taste. Îi datorez lui Isabel Allende faptul de a fi găsit în Ţara mea inventată ţara mea, inventată de ea. România nu are esenţe longitudinale, ca Chile, dar are acelaşi tradiţionalism feroce, acelaşi machism, acelaşi snobism, acelaşi bigotism. Şi noi suntem ospitalieri, calitate-normă a perifericului. Şi capitala noastră e poluată, nu m-ar mira ca locuitorii Bucureştiului să simtă într-o zi zeamă de lămâie în ochi atunci când plouă, la fel ca cei din Santiago. Şi româncele sunt gheişe, îşi infantilizează partenerii. Şi noi îi dispreţuim pe "zdrenţăroşi", arătându-ne totuşi solidari cu semenii loviţi de catastrofe naturale. Dacă nu suntem rasişti cu metişii, cu nativii, e pentru că n-avem. Discriminăm pe cine putem, coloraţii noştri. Corectitudinea politică ni se pare la fel de absurdă. Avem bancuri xenofobe. Îl servim cu "un ceiuţ" / o cafeluţă pe musafir şi îl bârfim feroce imediat ce a ieşit pe uşă. Păstrăm totuşi rufele murdare în familie, nu vorbim de mătuşa cleptomană, cu atât mai puţin de vărul care face show-uri în travesti. Suntem sobri şi preferăm să uităm că am ieşit abia de două decenii dintr-o dictatură (de stânga la noi, de dreapta la ei). Vă miră că torţionarii lui Pinochet au rămas nepedepsiţi? Că chilienii rămaşi sub cizma dictaturii militare cred că exilaţii au avut o viaţă uşoară? Sau că aceştia din urmă îi acuză pe primii de colaboraţionism? O nenorocire colectivă nu e niciodată de necomparat cu o alta. Nu atunci când regimul politic e impus de un stat-hegemon, nu atunci când se fac experimente economice pe pielea populaţiei, nu atunci când elitele politice, rupte de "conduşi", sunt marionetele elitelor economice sau se confundă cu ele. Chile nu e România, dar ţara nostalgiei lui Isabel Allende e ţara mea. Nu pot să adaug: mă bucur.

     Ţie ce îţi provoacă nostalgie?

O lume într-un site

     Rezervaţi-vă câteva ore (bune) pentru site-ul lui Giovanni Dall` Orto. Promiteţi-vă să reveniţi cu prima ocazie. Şi încercaţi să vă reprimaţi convingerea că peste trei pătrimi din informaţia gay care contează o găsiţi acolo.

"Tot felul de ciudaţi"

     De câtva timp ideea de blog tematic nu prea mă mai încântă, mai ales că nu am tot timpul ceva nou de anunţat - cochetam cu diverse alte formule, dar şi cu ideea de a lua o pauză, în care să revin la statutul de simplu cititor. Bun, dar, dacă descopăr ceva util, voi pune pe blog, măcar din simţul datoriei. Spre exemplu, acum doresc să vă atrag atenţia asupra unui site dedicat persoanelor transgender, primul de acest fel în România: transgen.ro. În ce mă priveşte, nu am avut comerţ cu astfel de persoane, dar, acum vreo două luni, pe când mă pregăteam să iau avionul spre Bucureşti din aeroportul Luton (Londra), m-a izbit felul în care arăta persoana de lângă mine: cu trăsături bărbăteşti, cu o uşoară pilozitate facială, dar cu o voce subţire, de adolescentă, cu rotunjimi feminine şi cu gesturi efeminate. Părea foarte imatură şi dependentă de mama sa, care o însoţea; mi-a făcut milă şi m-a impresionat negativ superficialitatea dispreţuitoare cu care era privită şi care crea un gol în jurul ei ("Tot felul de ciudaţi", bombănea o doamnă care îşi împărtăşea planurile de emigrare oricui era dispus să asculte). Atunci a fost prima dată când am reflectat la norocul pe care îl au, prin comparaţie, persoanele gay, lesbi şi bi, cărora e e atât de uşor să se piardă în mulţime. Acea fiinţă nefericită şi nu mai puţin nefericita ei mamă simţeau fiecare privire, auzeau fiecare şoaptă, prindeau fiecare gest. Mă bătea gândul să le spun ceva, dar am tăcut. Singurătatea stă bine în coconul ei de mătase.

     Tu te-ai luptat cu singurătatea?

O parodie anti-romi

     Ce părere aveţi voi de videoclipul ăsta? http://www.youtube.com/watch?v=nS3vLUKQ4oU

Promovarea obscurantismului în revistele pentru femei

     Mama e o cititoare avidă de reviste pentru femei - banale, ieftine, dar, pare-se, utile. Cu reţete culinare, cu sfaturi pentru îngrijirea plantelor de apartament şi a animalelor de companie, cu rubrici de modă, psihologie, religie, cu "poveşti de viaţă", reportaje, interviuri. Până aici, nimic rău, fac parte din peisaj, e normal să existe. Dar trec azi pe la mama şi mă apuc să răsfoiesc câteva astfel de publicaţii. La o pagină consacrată pensatului aflu nu doar cum să unesc colţul gurii de colţul ochiului cu ajutorul unui creion, dar şi ce spun sprâncenele despre firea mea. Mă bucur că nu-s prea lungi, deci nu bârfesc şi n-am o fire conflictuală; mă bucur şi că-s închise la culoare, deci sunt veselă şi optimistă. Ştiam eu! Deschid altă revistă. O Libertatea pentru femei, ultimul număr, din 20 septembrie. De data asta, surpriză! Pe două pagini tronează un articol intitulat Sunt duhuri în casa ta?; imaginea unei locuinţe cenuşii, de lemn, şi a unei pisici negre mă introduc în atmosferă. Aflu că fantomele există şi că le pot recunoaşte uşor: scârţâie uşa, se agită căţelul, se aud şoapte, trosneşte mobila, sună telefonul sau stă ceasul. Depresia e, la rându-i, un semn. Dacă mă simt bolnavă şi nimeni nu găseşte nicio explicaţie, soluţia este să fac o sfeştanie şi să vorbesc cu duhovnicul. De fapt, nici n-ar trebui să aştept boala şi depresia ca să am "la îndemână un pic de tămâie şi apă sfinţită. Căci nu se ştie niciodată când...", da, exact, când apar stafiile. "Ele nu au reuşit să vadă lumina şi să o urmeze în lumea de dincolo", dar să nu mă sperii de ele: "dacă, în filme, sunt prezentate ca surse de rău, în viaţa reală, ele pot fi chiar protectoare". Ca să le returnez serviciile, ar fi frumos să le ghidez spre lumea de dincolo - presupun că în susur de rugăciuni şi după ce le-am omenit cu apă şi tămâie. Atenţie însă: "Dacă duhurile simt că te temi de ele, pot reacţiona violent şi îţi pot face rău". Redactora, Mirela Barbu, şi-a făcut datoria şi m-a atenţionat, conformându-se spiritului practic al publicaţiei. Textul e, poate, o capodoperă de aplatizare a paranormalului. Cum i-ar mai fi domesticit doamna asta pe Poe şi pe Hitchcock! Supranaturalul e luat în serios, spălat, clasificat şi rânduit în ale cotidianului, gospodăreşte. Cam în acelaşi mod în care şi eu rânduiesc această publicaţie bucureşteană alături de un opaiţ, o sobă, un beci, un drum desfundat, un puţ şi o balegă.

P.S. Încă mă întreb dacă opaiţul n-o să protesteze.

P.P.S.: Pentru a nu scrie un post ultrascurt, adaug aici două rânduri, ca să vă rog să citiţi, pe blogul lui Nicolas, despre cazul dramatic al unei lesbiene libiene emigrate în Franţa, unde încearcă să obţină azil.

Mitocanul român şi femeia bărbată

     În ţara asta nu e loc pentru mimoze, cea mai mare bunăvoinţă nu-i suficientă pentru conservarea acelei fineţi, botezată din lipsă de inspiraţie cu numele de feminitate. Ce păţeşti cu unii cunoscuţi şi ce îţi aud urechile de la alţii! Bine, urechile ca urechile, după ce s-a turnat în ele o cantitate suficientă de sudalme, refulează pe gură, aşa cum la papagali iese pe cioc, dar ce faci atunci când nesimţirea se transformă în tortură? Eu m-am lovit de asta în week-end, în hotelul unui mic oraş din provincie, unde mă dusesem pentru relaxare, nu ca să mi se urce sângele la cap. Pereţii incintei nu erau din carton presat, dar asta a fost impresia în noaptea de sâmbătă spre duminică, atunci când vecinii de cameră, doi mahalagii spurcaţi la gură, au început în toiul nopţii să mute mobilele şi să înjure, baritonal, condiţiile de cazare. Li s-a atras atenţia, au început să-şi zbiere doleanţele, imposibil, de altfel, de îndeplinit la 1 noaptea. Când s-au săturat de ceartă şi s-au încuiat din nou în camera lor am avut naivitatea să cred că s-au potolit. Două minute n-a durat! Îmi recunosc laşitatea, mai întâi am apelat la soluţia pernei în cap. Rezultatul a fost nefericit: a continuat să se audă, dar cu întreruperi, şi se pierdea până şi suculenţa drăcuielilor!... După un sfert de oră decid că nu m-a făcut mama sfântă martiră, ciocănesc la uşa lor şi le atrag atenţia, calm, rar şi apăsat, că e o oră înaintată din noapte şi că am nevoie de şi dreptul la linişte. Cică şi ei vor să doarmă. Da? Atunci să se culce. Se culcă până la urmă, după alte vociferări, răstimp în care mă întrebam dacă nu s-ar cuveni să le mai fac o vizită. Obezul cu care vorbisem adoarme şi începe să horcăie. Celălalt începe să-l huiduie. Zoe, fii bărbată! Sunt bărbată, pun perna în cap din nou. Ce e un Stanley Ipkiss fără mască? Hai Zoe, fii bărbată!

Culoarea melancoliei

     Să regret că nu am văzut o piesă de teatru tezistă, fie şi cu subiect gay, nu mi se întâmplă des. Dar, citind această recenzie, îmi pare foarte foarte rău că nu l-am văzut pe Marius Manole (pe care îl ştiam de când jucase rolul clarvăzătorului Patrick în singurul thriller paranormal românesc - serialul Martor fără voie) la debutul său în teatru.

Matriţe de sensibilitate

     "Homosexualii sunt ca femeile". De câte ori n-am auzit şi n-aţi auzit asta? Personal văd diferenţe astronomice între cele două categorii, dar tot trebuie să admit existenţa unui punct comun, punct am zis?, nu, ghiulea comună. Gay-ii, aidoma femeilor, par a avea o relaţie specială cu frumuseţea. Dacă nu o încarnează explicit, la modul slim-angelic sau atletic-viril, pe coperte lucioase de reviste, atunci, cel puţin, gay-ii sunt cunoscători şi degustători rafinaţi de artă, literatură, muzică, modă şi mondenităţi. E vârful aisbergului, alb şi scăldat în lumină: designeri, cântăreţi, scriitori, actori, oameni de televiziune. Mai e nevoie să spun că toţi îşi respectă rangul, nu cută la haină, nu burtă, nu păr alb şi, în linii mari, niciun semn de bătrâneţe? Pentru că bătrâneţea nu există, există doar momentul ieşirii din uz - şi din homosexualitate, clipa când viitorul catindat la baston şi cocoaşă cedează terenul tineretului revoluţionar şi caută loc bun de semănat copii până nu se veştejeşte de tot. Căutat, găsit. Tre` să fie doamne de 35 ai căror soţi au tulit-o cu puştoaice de 15! Din două epave se scoate de-o barcă? Doamna mulţumită că are bebe şi tată la bebe, domnul mulţumit că a intrat în rândul lumii, că e văzut ca familist şi că perna mea lângă perna ta. Mai e, sigur, şi  cealaltă variantă, curajoasă să-i spunem, without wife, cu trei sferturi din economii băgaţi în chiloţii amantului sau amanţilor. Iar dacă se amăgeşte cineva că mariajul gay rezolvă problema, să renunţe la gând. Nu homofobia din societate distruge aici, ci matriţa de sensibilitate. Lumea gay nu e primitoare cu urâţii, cu graşii, cu bătrânii. Să nu fim ipocriţi, nici tu cu tine nu te-ai culca dacă te-ai speria de ce vezi în oglindă. Dar există o soluţie: SIDA. Profită, am înţeles că se pune de-o epidemie.

Patul nu e pentru doi!

     Nu doar atunci, dar mai ales când este folosit pentru a dormi în el, patul trebuie să fie MARE. Să te poţi foi în voie până adormi, şi răsuci fără să cazi după ce somnul te ia în braţele sale. Preferabil pătrat, ca pentru a-ţi arunca în orice colţ al lui braţele şi picioarele. Preferabil moale. Preferabil cu MULTE perne. Şi preferabil gol. Chiar trebuie să-l împarţi cu cineva (pe care nu-l iubeşti decât până la...)? Duşmanul din aşternut se mişcă, respiră, transpiră, sforăie, trage de pătură. God! Dacă te întorci, urlă că l-ai dezvelit. Se supără când îi dai ghionţi că sforăie. Îi simţi genunchii în şold şi răsuflarea în ceafă (sau în gură). Te scoli, bei un pahar de apă, iei valeriană, pui dopuri în urechi, baţi perna. Gata. Aţipeşti. El deja doarme. Are coşmaruri (probabil de la ce i-ai urat de bine până atunci), gâfâie, geme, gesticulează. Nu!!! Degetele lui ajung pe gâtul tău, iar pe gleznă simţi zgârietura unei unghii netăiate şi încarnate. Tragi piciorul. Tragi pătura în cap. Afară începe ciripit de vrăbii. E dimineaţă. Cine (bip) (bip) în (bip) lui a inventat somnu` ăla romantic în doi? Eu vreau patul meu, al meu, private property, da? Singurul în care pot să dorm!

     Voi tot solo preferaţi să dormiţi?

Out (again)

     Peste nu foarte multe ore plec din nou din Românica, spre maaarea mea supărare. ;)
     Dar în câteva zile mă întorc, în ţară şi pe blog, deci o să mai sâcâi lumea şi pe-ai mei cititori.