Poveşti cu femei - sau câteva subiecte de meditat

     Primii fiori:

     O foarte fină relatare a prieteniei îndrăgostite dintre două copile, colege de şcoală, în romanul lui J.M.G. Le Clezio, Ritornela foamei (Polirom). Da, eroina, Ethel, în ciuda premiselor, sfârşeşte în modul cel mai clasic în braţele unui bărbat (după ruinarea familiei sale şi mariajul prietenei), totuşi legătura sa "amoroasă" cu frumoasa Xenia sigur o să vă placă...

     Luptând pentru iubire:

     Viaţa unei femei nefericite în căsnicie după ce hotărăşte să trăiască conform adevăratelor sale înclinaţii AICI.

     Lesbiană şi profesionistă desăvârşită:

     Fosta handbalistă de top, daneza Anja Andersen, desemnată, în 1997, cea mai bună jucătoare din lume, este, de joi, antrenor principal a echipei de handbal feminin Oltchim Râmnicu Vâlcea. Obiectivul urmărit: câştigarea Ligii Campionilor. Anja Andersen a mai reuşit acest lucru în trei rânduri, cu Slagelse, în 2004, 2005 şi 2007. Pe plan personal, antrenoarea nu îşi ascunde preferinţele sexuale, ea având de zece ani o relaţie cu handbalista Mette Melgaard... tot ce se poate ca aceasta să o urmeze la Oltchim.

Barbarie terapeutică

     Când spui "violenţă homofobă" te gândeşti mai întâi la un bărbat sau la o femeie? Eu cred că majoritatea ne gândim la un bărbat molestat fizic, nu la o femeie căreia, în plus, i se aplică şi o modalitate "specific masculină" de resuscitare a heterosexualităţii pierdute: violul. Citeşte mai multe aici.
     (P.S.: Nicolas merită felicitări pentru recidivele în domeniul promovării drepturilor femeilor.)

Aşa e când te mănâncă

     A început să mă mănânce înainte de Crăciun. Cu puţin timp înainte. Zic "o să-mi treacă, ce poate fi grav aici?"; aştept, sufăr cu stoicism, nimic, nici vorbă să treacă. Până la urmă, pe culmile disperării, decid să iau taurul de coarne. Mă duc la Longhin, la gardă, pentru o şedinţă de stiptease. Jos cămaşă, jos pantaloni, jos chiloţi - drept e că am făcut-o cam repede. Prezint medicului, o madamă blazată, un cur la fel de roşu şi de scărpinat ca tot restul corpului. Pune un diagnostic, dă o reţetă, mă trimite un etaj mai sus la injecţie. M-am scărpinat pe scări, pe hol, în cabinet, înainte şi după injecţie. Efectul îl simt după câteva ore, iar, după alte câteva, se şi duce. Cele două soiuri de pilule plus unguentul rămân de ruşine, şi, privind în urmă, nu înţeleg de ce am mâncat de Crăciun ceai cu pâine şi supă de legume, că mai rău oricum nu putea să fie. În a doua zi de Crăciun, duminică seara, din nou la urgenţă, cu o piele la fel de roşie pe unde nu tranzitase la vânăt. Altă doctoriţă, altă injecţie, pastile noi, cu cortizon, un pumn de pastile. Regimul glisează de la dur la draconic. Nimic sărat, niciun fel de grăsimi, ouă şi lactate deloc, nici în cantităţi homeopatice, peşte nu, carne nu (excepţie: pieptul fiert de pui), dulciuri nu, legume la conservă nu, roşii nu - că sunt "tratate", citrice nu, fructe olegianoase - nuci şi alune - nu, alimente cu aditivi evident că nu, dar, doamnă, ce pot să mănânc????? Am voie supă de morcovi nesărată (în care pot să adaug două-trei fire de pătrunjel), piure nesărat, pâine fără sare, nesăratul piept de pui, nesăratul orez fiert, nesăratul compot de mere, nesăratul ceai, nesăratele 12 pastile pe zi şi să vin la consultaţie după o săptămână, dacă tratamentul încă nu mi-a venit de hac. După cel mai urât Revelion din viaţa mea decid cu de la mine îngăduinţă să înghit mai puţine pilule decât mâncare. La consultaţie mi se reduce doza de medicamente (aşa că scad din ce mai scăzusem) şi primesc dezlegare la iaurt, eh, deja mă obişnuisem cu regimul de puşcărie şi să îmi apară gratii roşii pe faţă or de câte ori evadam de la domiciliu. După încă o săptămână pun punct (sau aproape). Din moment ce nu mai luam pastilele cu cortizon (pe care le scăzusem mai rapid decât trebuia, riscând recidiva), trec la pâinea cu sare, apoi, cu prudenţă de echilibrist, la supa sărată şi la altele. Sigur că rămâi cu sechele după aşa ceva, numeri picăturile de ulei din salată şi stai cu oglinda-oglinjoara la nas, iese sau nu iese? Bine, am uitat să vă spun, mai ai şi alimente interzise, interzise DE TOT, vreau să spun că, în teorie, n-ar trebui să mai consum mezeluri şi icre şi ciocolată şi nuci şi alune TOATĂ VIAŢA. Mă rog, crede cineva că e posibil? Totuşi, încă mai fac un pui de medicaţie - o pastilă fără cortizon -, iar inima, conectată la epidermă, bate mai tare la cea mai mică mâncărime...

     Voi aţi avut probleme din astea, alergii, urticarie? Cum mâncaţi de obicei, gătit, negătit, bio, fast-food, vegetarian...?

Tu despre tine

     La sondajul european online EMIS - despre comportamentul sexual şi social al bărbaţilor gay şi bi - desfăşurat în vara acestui an (iunie-august) au răspuns peste 180000 de persoane. Raport preliminar la această adresă: http://www.rki.de/cln_169/nn_1621192/EN/Content/Prevention/EMIS/Publications/EMIS__2010__CommunityReport1__Romanian,templateId=raw,property=publicationFile.pdf/EMIS_2010_CommunityReport1_Romanian.pdf

Sinucigaşul gay

     Iată faptele: pe 6 decembrie a.c., în Chişinău, un cuplu masculin este surprins de poliţişti făcând sex într-un WC public situat în spatele ambasadei SUA, într-un parc. Cei doi sunt interogaţi, jigniţi, reţinuţi pentru tulburarea ordinii publice, apoi eliberaţi, înainte de a fi duşi la secţie, la intervenţia preşedintelui ONG-ului LGBT Gender Doc, Alexei Marcicov. Cel mai tânăr dintre partenerii de sex, în vârstă de 27 de ani, temându-se că orientarea sa sexuală va fi dezvăluită, trimite mamei sale un sms ("Mamă, sunt gay, iartă-mă"), apoi se spânzură în scara blocului unde locuia mătuşa sa, la care stătea în gazdă.

     Ce ar fi de reţinut: în Republica Moldova, adulţii gay continuă să îşi dea întâlnire în closete; ruşinea de a fi cunoscut ca homosexual e atât de mare încât poate determina suicidul persoanelor provenite din medii tradiţionaliste (tânărul era de origine rurală); poliţia e homofobă şi agresivă; ONG-urile LGBT acţionează post-factum şi par prea puţin interesate de educarea celor ale căror drepturi doresc să le apere. Şi încă ceva: pe site-ul adevărul.ro/moldova, tragicei ştiri îi e ataşată o imagine indecentă/provocatoare de la o paradă gay braziliană. Incongruenţa nu pare să supere pe nimeni. Moartea e un carnaval.

Surprinde-mă!

     Nu-mi spune că vrei drepturi. Ştiu. Nu-mi spune că vrei să fii tratat egal. Ştiu. Nu-mi spune că vrei respect. Ştiu. Nu-mi vorbi de democraţie şi de civism. Am mai auzit. Şi, hai s-o spun pe şleau, puţin îmi pasă ce vrei, mă interesează ce oferi. Je suis le plus maigre cheval de ta plus humble frise. Am ochi. Am urechi. Am "antene". Am blog - dar n-am avut tot timpul. O perioadă preferam să citesc şi să comentez, desigur că acolo unde mă simţeam ca la mine-acasă. Găseam că e normal să nu existe comentarii moderate - că tot făcurăm vorbire de ele în postul anterior; prin urmare, nu atribuiam niciun merit celor care nu moderau. Îmi ziceam că nu moderează pentru că e în interesul lor să n-o facă. După o vreme, mi-a mai trecut obtuzitatea, dar ideea de bază a rămas. Până în urmă cu câteva luni... Intru pe un blog nemoderat, dintre cele mai de calitate, la pagina de comentarii recente. Surpriză: comentatorii obişnuiţi se răriseră, în schimb apăruseră mai multe anunţuri erotice în genul celor din wc-urile publice. Obiectul atenţiei era un post în care bloggerul, fără doar şi poate bine intenţionat, nominaliza pentru doritori câteva site-uri de dating. Atât i-a trebuit! Zeci de "comentarii" erau şterse, şi încă mai erau câţiva pereţi de văruit! Mi-am amintit că citisem şi un post cu mesajul Nu insistaţi, nu sunt interesat. Incredibil, se spunea şi de ce. Dar, evident, dialogul cu nesimţirea eşuase, iar în casa virtuală vita încălţată, cu fixaţia la purtător, continua să-şi pună copitele pe pereţi, iar proprietarul să dea cu bidineaua. Atunci am simţit: 1. că habar nu am de ce îmi văd comentariul apărând imediat ce l-am trimis şi 2. că o grămadă de texte activiste o să le uit, dar asta n-o să uit. 

De la una la alta

     Acum trei zile, deranjată că într-un post de pe ZonaGay (v. link dreapta) consacrat popularizării adreselor blogurilor gay (inclusiv inactive), realitatea blogurilor gay feminine era trecută cu vederea - măcar de sămânţă să fi fost câteva! - am lăsat acolo un comentariu prin care încercam să suplinesc ruşinoasa lipsă. Comentariul, absolut decent, încă nu a apărut - e la moderare - şi de unde până acum aş fi fost tentată să scriu un post despre discriminarea femeilor acolo unde te-ai aştepta mai puţin, la momentul de faţă voi spune câte ceva despre acestă practică ce îmi repugnă, moderarea comentariilor. În anumite circumstanţe îi admit utilitatea, dar eu, în peste un an de când am cuibul ăsta, nu am avut parte de comentatori abjecţi sau bătuţi în cap, iar spamuri - doar rarisim. E adevărat că n-am căutat-o cu lumânarea, n-am lăsat link-uri pe site-uri/ bloguri frecventate sau scrise de troglodiţi, totuşi putea să treacă vreunul pe aici, accidental. Mi-am asumat riscul, din principiu, însă, şi fără acest considerent, aş fi procedat identic - din politeţe. Când nu stai tot timpul călare pe blog, urât e să laşi comentatorul să te aştepte să ieşi din hibernare. Or, dintre autorii de bloguri pe care îi citesc sau i-am citit frecvent şi care moderează, toţi sunt disponibili la intervale regulate, nu o dată sau de două ori pe săptămână, până se învecheşte şi postul, şi comentariul. E cenzură, e un mod agresiv de a interacţiona cu cititorii, dar nu e intolerabil. E o uşă încuiată, dar se deschide dacă suni. Poţi vorbi cu un om, nu cu pereţii. Altfel, e ca şi când ai urla la lună. Caz în care soluţia e: să faci abstracţie că există lună.

Aşteptăm pui

     În seara asta eram cu buna dispoziţie undeva foarte jos, gândindu-mă la fata aia, la mama ei, la drama lor, la imposibilitatea ca o astfel de problemă să se rezolve cu adevărat, la cât de nedrepte sunt aia şi ailaltă. Nu aveam nici atâtica dorinţă să mai scriu pe blog, cu atât mai mult cu cât subiectele lgbt nu mai îmi vin în minte, parcă mi-am pierdut interesul văzând în ce măsură lucrurile bat pasul pe loc, or, ce înseamnă a bate pasul pe loc atunci când lumea merge înainte? Proiectele lgbt vizează ori socializarea/distracţia, ori educaţia sexuală, ori culturalizarea, sub varii aspecte. La nivel politic, pauză, un nimic vocal şi bine intenţionat, de care m-am scârbit complet. Cu un marş pe an, câteva articole în presa centrală, câteva bloguri leşinate şi două-trei afişe cu mâini împletite, ojă pe ojă, nu se va obţine nicio fărâmă de drepturi încă două decenii de acum înainte, sper să n-am gura aurită. Aşa că ziceam, hai să scriu despre altceva, uite, despre Gaudeamus, că începe joi, ei, şi, cine e interesat se duce oricum, dacă e vreo lansare de carte gay, anunţ eu după, că nu-i bai. Cu moralul în starea amintită, vezi primul rând, iau legătura cu o veche prietenă, îi zic eu aşa, dar mi-a fost dirigintă, şi o întreb una-alta. Hopa, în cele nouă luni de când n-am mai stat de vorbă s-a copt un pui. E fetiţă şi se agită, protestează că încă nu-şi vede mămica. Greţuri, şi pofte, şi sângerări, şi oboseli, şi medic, şi stat la pat... da` puiul e acolo, un pui de om căruia nu-i doresc să plece din ţara în care o să se nască, aţi ghicit voi că nu e România. Deja altă stare de spirit, deja iubesc boţul de Marie din Maria mea. Te aştept să vii printre noi, pui! 

Viaţa nu e frumoasă... cu scleroză multiplă

     Naivitatea omenească face ca "boală autoimună" să sune mai frumos decât "scleroză multiplă". Ştii că o tânără care, în mod normal, s-ar distra în cluburi, se distrează în camera ei, cu jocuri pe calculator. Ştii că evită curentul, că nu iese din casă când bate vântul, pentru că răceala e periculoasă pentru ea. Ştii că are "crize", că braţele îi sunt brăzdate de oribile cicatrici, că ia cortizon şi interferon, că a făcut tratamente peste tratamente în străinătate (de ex. în Israel, unde bolnavul e prinţ, nu cerşetor). Totuşi, nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru şocul pe care-l ai când afli de ce anume boală autoimună suferă. Când mai descoperi, în plus, că îşi pierde vederea şi că slăvitul cortizon, care ameliorează efectele, agravează distrugerea tecii de mielină a fibrelor nervoase - cauza bolii - parcă îţi pică ceva în cap. Urmează (ar trebui) un set de analize în Ungaria, sper să facă rost de bani, aş vrea enorm s-o pot ajuta. Până la asta, ce să fac, mă descarc pe blog, ţeava mea de scurgere.

Viaţa e frumoasă... cu Mariza

     Concertul de fado ţinut ieri seară de Mariza, la Sala Palatului, mi-a depăşit aşteptările. Cu toată reclama care i s-a făcut, tot am avut o surpriză să văd sala arhiplină, o sală aşa de dornică să intre în legătură cu sublima solistă portugheză, să vibreze alături de ea şi să aplaude până la zdrobirea palmelor vocea ei pură, intensă, răscolitoare de pasiune. Neştiind o boabă de portugheză, percepeam cu o claritate extremă inflexiunile glasului, iar muzica ei trecea prin mine în valuri mărunte, negre şi argintii, care se împleteau cu o serie întreagă de alte trăiri, ce mă apropiau şi mă îndepărtau de omul de lângă mine, îmi chinuiau inima. Trăirile aveau de ce să fie extreme, iar la sfârşit, înainte de bis-uri, în mijlocul publicului dezlănţuit, mi-a fost cu neputinţă să mai aplaud - sfâşiată de gândul că, gata, pleacă. Dar n-a plecat înainte să "organizeze" aplauzele şi uralele, nu înainte să coboare în public, nu înainte să ofere un final sublim, chitare + voce, fără microfon. Iar acum, când scriu, continuu să ascult, parcă aş asculta dintotdeauna.
     P.S.:  Şi Nadaella a fost fermecată.