E cam greu să te superi pe cineva/ceva de la care oricum nu te aştepţi la nimic bun. Prin excepţie, Noua Dreaptă a ajuns să mă enerveze, dar nu pentru extremism şi diversele fobii (evrei, comunişti, homosexuali, masoni, atei, Occident...), ci pentru modul, sistematic pervers, în care asociază heterosexualitatea cu maternitatea şi homosexualitatea (masculină) cu promiscuitatea. Un exemplu este un afiş (îl găsiţi pe site-ul lor) în care îngerii (mama şi bebeluşul, în lumină) se opun unui cuplu de stripperi gay. Că majoritatea homosexualilor sunt fooaarte departe de a face show din preferinţele lor, e clar. Că mesajul e jignitor, e clar de asemenea. Însă mult mai repugnantă e, pentru mine, asocierea feminităţii cu maternitatea. Nu îmi doresc urmaşi. M-aş simţi persecutată, bătută de soartă, blestemată de Dumnezeu să am unul. În acelaşi timp, aş considera strident şi absolut ridicol să mi se nege feminitatea sau să fiu bănuită de înclinaţii lesbiene pentru că nu-mi doresc copii. Şi nu-i vorba de raţiuni externe, gen dificultatea de a creşte un copil, dificultatea de a avea o carieră, sau altele asemenea. E un fel de refuz visceral. Trupul refuză. Mintea refuză. Dacă peste x interval de timp lucrurile ar sta altfel, ceea ce mă îndoiesc, iarăşi n-aş considera că am trecut de la întuneric la lumină, că sunt superioară cuiva, că am accesat vreo moralitate superioară. Ar fi trăirea mea personală, în bine sau în rău. Or, dăscăleala care proclamă procreaţia superioară neprocreaţiei e dezgustătoare. A aduce pe lume un copil nu exclude egoismul (să aibă grijă de mine la bătrâneţe, să ducă neamul mai departe ş.a.), tot aşa cum neprocreaţia nu certifică vreun soi de lemnozitate sufletească. Sunt necesităţi diferite, priorităţi diferite, şi nu, nu cred că vor exista vreodată atâtea "călugăriţe" încât să se depopuleze planeta!... Oricum, nu sunt cetătean de rangul doi - aşa cum nu-s (în teorie!) nici mamele care au manifestat ieri împotriva micşorării alocaţiei pentru creşterea copilului. Însă lucrurile continuă să fie văzute în alb şi negru, şi nu numai de către neolegionari. Lipsa respectului pentru om ca individ care alege şi e îndreptăţit să aleagă în chestiunile care îl privesc este total. Şi se politizează tot, până în pânzele albe.
Voi cum vă raportaţi la procreaţie?
Un comentariu:
Hmmmm... Imi doresc un copil, e drept, dar m-am decis sa pun dezideratul asta pe planul doi pana in momentul in care imi voi da seama DE CE nu mai las pe nimeni sa se apropie de mine. Neincrederea mea in reprezentantii sexului tare a ajuns la cote paradoxale. Se poate vedea lejer din spatiu, un pic mai clar decat Zidul Chinezesc.
Cred ca trebuie sa imi iau o pauza de gandire pe tema asta. Sa stau eu cu mine sa deliberam daca vreun barbat va mai avea dreptul de a intra in inima mea sau nu. La ora asta raspunsul e clar NU.
Deci, in mod clar, nu ma raportez foarte bine la ideea de parinte. Am prea multe conflicte interne de rezolvat, iar un om cu o personalitate prin definitie conflictuala ar trebui sa stea departe de procreere.
Parerea mea! :D
Trimiteți un comentariu