În noiembrie 2006 am aflat cum arată moartea. De la tv. Nu era o hârcă în pelerină neagră şi cu celebra coasă în mâna descărnată. Avea chipul lui Alexander Litvinenko, spionul kaghebist devenit dizident. De pe patul de spital unde îşi trăia ultimele ore după ce fusese otrăvit cu poloniu radioactiv, bărbatul de 44 de ani îşi denunţa asasinii. Arăta groaznic: emaciat, livid, cu tot părul căzut, cu glasul stins, cu trăsăturile descompuse. S-a vorbit atunci şi se mai vorbeşte şi acum de primul act de terorism nuclear. Evident, teribila substanţă, poloniu 210, mi se părea din altă lume, apanajul laboratoarelor de chimie. Puţin probabil să am vreodată de-a face cu ea în viaţa de zi cu zi. Dar nu-i aşa. Se găseşte - vă daţi seama că în cantităţi infime, dar se găseşte totuşi - şi în foarte banalele ţigări, la pachet cu nicotina şi gudroanele. Aici. E foarte posibil ca bolile imputate fumatului să se i datoreze cu prioritate. Brrr... Deci dacă eu fumez, iubitul fumează, părinţii fumează, amicii fumează...?!? No, hotărât, nu-i a bună. Cei care au asistat la autopsii spun că plămânii fumătorilor sunt negri (nu roz, cum ar trebui). Naşpa. Ai tăi cum ar trebui să arate dacă ar fi să-i vizualizezi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu