Surprinde-mă!

     Nu-mi spune că vrei drepturi. Ştiu. Nu-mi spune că vrei să fii tratat egal. Ştiu. Nu-mi spune că vrei respect. Ştiu. Nu-mi vorbi de democraţie şi de civism. Am mai auzit. Şi, hai s-o spun pe şleau, puţin îmi pasă ce vrei, mă interesează ce oferi. Je suis le plus maigre cheval de ta plus humble frise. Am ochi. Am urechi. Am "antene". Am blog - dar n-am avut tot timpul. O perioadă preferam să citesc şi să comentez, desigur că acolo unde mă simţeam ca la mine-acasă. Găseam că e normal să nu existe comentarii moderate - că tot făcurăm vorbire de ele în postul anterior; prin urmare, nu atribuiam niciun merit celor care nu moderau. Îmi ziceam că nu moderează pentru că e în interesul lor să n-o facă. După o vreme, mi-a mai trecut obtuzitatea, dar ideea de bază a rămas. Până în urmă cu câteva luni... Intru pe un blog nemoderat, dintre cele mai de calitate, la pagina de comentarii recente. Surpriză: comentatorii obişnuiţi se răriseră, în schimb apăruseră mai multe anunţuri erotice în genul celor din wc-urile publice. Obiectul atenţiei era un post în care bloggerul, fără doar şi poate bine intenţionat, nominaliza pentru doritori câteva site-uri de dating. Atât i-a trebuit! Zeci de "comentarii" erau şterse, şi încă mai erau câţiva pereţi de văruit! Mi-am amintit că citisem şi un post cu mesajul Nu insistaţi, nu sunt interesat. Incredibil, se spunea şi de ce. Dar, evident, dialogul cu nesimţirea eşuase, iar în casa virtuală vita încălţată, cu fixaţia la purtător, continua să-şi pună copitele pe pereţi, iar proprietarul să dea cu bidineaua. Atunci am simţit: 1. că habar nu am de ce îmi văd comentariul apărând imediat ce l-am trimis şi 2. că o grămadă de texte activiste o să le uit, dar asta n-o să uit. 

De la una la alta

     Acum trei zile, deranjată că într-un post de pe ZonaGay (v. link dreapta) consacrat popularizării adreselor blogurilor gay (inclusiv inactive), realitatea blogurilor gay feminine era trecută cu vederea - măcar de sămânţă să fi fost câteva! - am lăsat acolo un comentariu prin care încercam să suplinesc ruşinoasa lipsă. Comentariul, absolut decent, încă nu a apărut - e la moderare - şi de unde până acum aş fi fost tentată să scriu un post despre discriminarea femeilor acolo unde te-ai aştepta mai puţin, la momentul de faţă voi spune câte ceva despre acestă practică ce îmi repugnă, moderarea comentariilor. În anumite circumstanţe îi admit utilitatea, dar eu, în peste un an de când am cuibul ăsta, nu am avut parte de comentatori abjecţi sau bătuţi în cap, iar spamuri - doar rarisim. E adevărat că n-am căutat-o cu lumânarea, n-am lăsat link-uri pe site-uri/ bloguri frecventate sau scrise de troglodiţi, totuşi putea să treacă vreunul pe aici, accidental. Mi-am asumat riscul, din principiu, însă, şi fără acest considerent, aş fi procedat identic - din politeţe. Când nu stai tot timpul călare pe blog, urât e să laşi comentatorul să te aştepte să ieşi din hibernare. Or, dintre autorii de bloguri pe care îi citesc sau i-am citit frecvent şi care moderează, toţi sunt disponibili la intervale regulate, nu o dată sau de două ori pe săptămână, până se învecheşte şi postul, şi comentariul. E cenzură, e un mod agresiv de a interacţiona cu cititorii, dar nu e intolerabil. E o uşă încuiată, dar se deschide dacă suni. Poţi vorbi cu un om, nu cu pereţii. Altfel, e ca şi când ai urla la lună. Caz în care soluţia e: să faci abstracţie că există lună.

Aşteptăm pui

     În seara asta eram cu buna dispoziţie undeva foarte jos, gândindu-mă la fata aia, la mama ei, la drama lor, la imposibilitatea ca o astfel de problemă să se rezolve cu adevărat, la cât de nedrepte sunt aia şi ailaltă. Nu aveam nici atâtica dorinţă să mai scriu pe blog, cu atât mai mult cu cât subiectele lgbt nu mai îmi vin în minte, parcă mi-am pierdut interesul văzând în ce măsură lucrurile bat pasul pe loc, or, ce înseamnă a bate pasul pe loc atunci când lumea merge înainte? Proiectele lgbt vizează ori socializarea/distracţia, ori educaţia sexuală, ori culturalizarea, sub varii aspecte. La nivel politic, pauză, un nimic vocal şi bine intenţionat, de care m-am scârbit complet. Cu un marş pe an, câteva articole în presa centrală, câteva bloguri leşinate şi două-trei afişe cu mâini împletite, ojă pe ojă, nu se va obţine nicio fărâmă de drepturi încă două decenii de acum înainte, sper să n-am gura aurită. Aşa că ziceam, hai să scriu despre altceva, uite, despre Gaudeamus, că începe joi, ei, şi, cine e interesat se duce oricum, dacă e vreo lansare de carte gay, anunţ eu după, că nu-i bai. Cu moralul în starea amintită, vezi primul rând, iau legătura cu o veche prietenă, îi zic eu aşa, dar mi-a fost dirigintă, şi o întreb una-alta. Hopa, în cele nouă luni de când n-am mai stat de vorbă s-a copt un pui. E fetiţă şi se agită, protestează că încă nu-şi vede mămica. Greţuri, şi pofte, şi sângerări, şi oboseli, şi medic, şi stat la pat... da` puiul e acolo, un pui de om căruia nu-i doresc să plece din ţara în care o să se nască, aţi ghicit voi că nu e România. Deja altă stare de spirit, deja iubesc boţul de Marie din Maria mea. Te aştept să vii printre noi, pui! 

Viaţa nu e frumoasă... cu scleroză multiplă

     Naivitatea omenească face ca "boală autoimună" să sune mai frumos decât "scleroză multiplă". Ştii că o tânără care, în mod normal, s-ar distra în cluburi, se distrează în camera ei, cu jocuri pe calculator. Ştii că evită curentul, că nu iese din casă când bate vântul, pentru că răceala e periculoasă pentru ea. Ştii că are "crize", că braţele îi sunt brăzdate de oribile cicatrici, că ia cortizon şi interferon, că a făcut tratamente peste tratamente în străinătate (de ex. în Israel, unde bolnavul e prinţ, nu cerşetor). Totuşi, nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru şocul pe care-l ai când afli de ce anume boală autoimună suferă. Când mai descoperi, în plus, că îşi pierde vederea şi că slăvitul cortizon, care ameliorează efectele, agravează distrugerea tecii de mielină a fibrelor nervoase - cauza bolii - parcă îţi pică ceva în cap. Urmează (ar trebui) un set de analize în Ungaria, sper să facă rost de bani, aş vrea enorm s-o pot ajuta. Până la asta, ce să fac, mă descarc pe blog, ţeava mea de scurgere.

Viaţa e frumoasă... cu Mariza

     Concertul de fado ţinut ieri seară de Mariza, la Sala Palatului, mi-a depăşit aşteptările. Cu toată reclama care i s-a făcut, tot am avut o surpriză să văd sala arhiplină, o sală aşa de dornică să intre în legătură cu sublima solistă portugheză, să vibreze alături de ea şi să aplaude până la zdrobirea palmelor vocea ei pură, intensă, răscolitoare de pasiune. Neştiind o boabă de portugheză, percepeam cu o claritate extremă inflexiunile glasului, iar muzica ei trecea prin mine în valuri mărunte, negre şi argintii, care se împleteau cu o serie întreagă de alte trăiri, ce mă apropiau şi mă îndepărtau de omul de lângă mine, îmi chinuiau inima. Trăirile aveau de ce să fie extreme, iar la sfârşit, înainte de bis-uri, în mijlocul publicului dezlănţuit, mi-a fost cu neputinţă să mai aplaud - sfâşiată de gândul că, gata, pleacă. Dar n-a plecat înainte să "organizeze" aplauzele şi uralele, nu înainte să coboare în public, nu înainte să ofere un final sublim, chitare + voce, fără microfon. Iar acum, când scriu, continuu să ascult, parcă aş asculta dintotdeauna.
     P.S.:  Şi Nadaella a fost fermecată.

Scurt pe doi - ce mi-a plăcut mai mult în ultima vreme

     Să bag în mine classical music până la refuz. (Am dezvoltat cu ocazia asta o curiozitate faţă de Francis Poulenc. Era gay, ştiaţi?) Să mă uit la filme - recomand cinefililor răscolitorul thriller psihologic Cum mi-am sfârşit vara (Rusia 2010), văzut cu ocazia Festivalului Filmului Rus. Să citesc. Să caut prostii pe net. Şi, desigur, şi altele, mai personale, nu vă aşteptaţi să vorbesc despre.

     Un proiect nou, interesant, presupun, pentru cititoarele mele, găsiţi aici.

Gramofonul viu

     Moartea lui Adrian Păunescu m-a tulburat ca aruncarea în aer a unui vestigiu istoric. Acest om datat era valoros tocmai prin acest statut, de personaj din altă epocă prezent în mod miraculos în viaţa publică fără să se reinventeze, fără să facă niciun efort de updatare, livrând neîncetat vulcanica-i energie de organizator, politician, literat, om de presă. Naţionalismul sentimental fost-a oare inventat de el? Aşa cred. Are aceeaşi masivitate, aceleaşi vociferări, aceiaşi ochi lăcrimoşi, aceleaşi şuviţe năclăite de sudoare lipite de tâmple. După ce vorbeşte el începe să cânte un înger, îngânându-i cuvintele. Îngerul a murit, iar naţionalismul sentimental trebuia şi el să se culce. Era timpul. Trecuse mai bine de un an de când trupul de bărbat trăia despărţit de inima lui folk, de femeie. Gramofonul ce părea că n-o să se strice în veci nu mai e. Limitaţii din conducerea Ateneului Român, fără să ia act de semnificaţia simbolică a acestui deces, care îngroapă un stil şi o formă de percepţie şi de ideaţie, au refuzat să acorde rămăşiţelor defunctului ultimul omagiu sub un pretext pueril. E grav. Atunci când nu ştii să te desparţi cu deferenţă de trecut, el va continua să te bântuie. Pe bună dreptate.