Moartea lui Adrian Păunescu m-a tulburat ca aruncarea în aer a unui vestigiu istoric. Acest om datat era valoros tocmai prin acest statut, de personaj din altă epocă prezent în mod miraculos în viaţa publică fără să se reinventeze, fără să facă niciun efort de updatare, livrând neîncetat vulcanica-i energie de organizator, politician, literat, om de presă. Naţionalismul sentimental fost-a oare inventat de el? Aşa cred. Are aceeaşi masivitate, aceleaşi vociferări, aceiaşi ochi lăcrimoşi, aceleaşi şuviţe năclăite de sudoare lipite de tâmple. După ce vorbeşte el începe să cânte un înger, îngânându-i cuvintele. Îngerul a murit, iar naţionalismul sentimental trebuia şi el să se culce. Era timpul. Trecuse mai bine de un an de când trupul de bărbat trăia despărţit de inima lui folk, de femeie. Gramofonul ce părea că n-o să se strice în veci nu mai e. Limitaţii din conducerea Ateneului Român, fără să ia act de semnificaţia simbolică a acestui deces, care îngroapă un stil şi o formă de percepţie şi de ideaţie, au refuzat să acorde rămăşiţelor defunctului ultimul omagiu sub un pretext pueril. E grav. Atunci când nu ştii să te desparţi cu deferenţă de trecut, el va continua să te bântuie. Pe bună dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu