Rpd, vers

     Scriu acum pe fuga, cateva versuri si inapoi la facut bagaje. Maine plec din nou in strainatate.

     Iata versurile, imi apartin, le-am gasit intamplator intr-un caiet vechi si arata apetenta mea pentru poezie, ca si inapetenta mea pentru literatura:

     As vrea sa scriu o poezie fara cuvinte

     O poezie care se inchide peste suflet ca o pleoapa,

     Se da peste cap ca o unghie, se tulbura ca o apa,

     Scrijeleste hartia ca un dinte.

     O poezie fara cuvinte.

     Sau:

     Lacrimile sunt plumb, sunt gloante,

     Nu cicatrici - rani jupuite, sfartecate de vii!

     Jupoaie de piele o lacrima - poate

     Ocne de sare sunt in lacrimi secate.

     In hainele rupte si in pletele tunse

     Oceane zac de lacrimi neplanse.

     Nu le dati drumul! Nu plangeti! Urlati!

     Prapastiile sunt munti rasturnati.

     Ce fire sensibila zacea in mine cu ani in urma! De necrezut...

În seara asta o fac

     De câteva ori până acum o aripă de fluture s-a aşezat uşor pe umărul meu, încercând să mă convingă să văd ecranizarea piesei Pisica pe acoperişul fierbinte, că tot o citisem şi o găsisem genială. Fluturaşul insista tandru, iar eu îl priveam ca pe o muscă nenorocită, care n-o să mă convingă că Brick şi Maggie sunt Paul Newman şi Elizabeth Taylor, iar nu Brick şi Maggie ai mei. În plus, un film fără drama lui Skipper, homosexualul distrus de pierderea prieteniei lui Brick (pe care-l iubea), după ce acesta din urmă îi aflase orientarea sexuală şi reacţionase brutal (probabil umilindu-l înainte de a-i închide telefonul), nu mi s-ar părea o sărăcire intolerabilă a capodoperei lui Tennessee Williams? Aşa, deci nu am văzut filmul, iar acum, când site-urile urlă că Elizabeth Taylor a murit, prostia mă doare. În seara asta recuperez...

Cum poţi spune totul într-o frază

     Despre adânca mizerie a glugii pe ochi nu am citit până acum nimic mai impresionant decât aceste două rânduri, nu mai vechi de o lună:

     Scuze că postez pe acest blog un anunţ care nu are legătură cu tema blogului. Sunt un tânăr gay de 26 ani şi caut o tânără lesby din Bucureşti pentru prietenie de convenienţă.

     Încercaţi o clipă să vă imaginaţi contrariul: un bărbat la vârsta însurătorii  căutând cu disperare un alt bărbat pe care să-l ţină de mână pe stradă ca să nu-l râdă lumea, să nu fie batjocorit de familie/ prieteni/ societate...

     Şi mai imaginaţi-vă ceva: că e posibil ca tânărul să nu găsească pe nimeni, nu din lipsă de lesbiene, ci din lipsă de încredere a acestora în identitatea gay a autorului, în spatele căruia s-ar putea ascunde un grup de noi-dreptaci "vânători de lesbiene"...

     Pe scurt, o mizerie de societate, nici nu vreau să mai comentez.

Elogiul iezuiţilor

     Un blog neglijat, ăsta al meu! Iar cum asta se vede în primul rând în blogroll, m-am înarmat cu răbdare, mătură şi făraş. Cine, ce şi de unde copiază, ce mai e nou sub soare (da, sportivii şi actorii îşi scriu autobiografiile înainte de a le apărea vreun fir de păr alb, asta ştiam, dar nu îi inclusesem încă în listă pe Johnny Weir* şi pe Portia de Rossi), cine nu mai scrie deloc, cine învârte aceleaşi subiecte răsuflate (no ghine, excesul te face să le vezi pe toate răsuflate), cine se ocupă de probleme la ordinea zilei (niiiimeni), cine scrie doar ca să dea un semn că încă mai există... Şi am greblat puţin prin lista mea de bloguri.

     Iar acum trecem la subiect. Vreau să aduc un omagiu iezuiţilor, aşa de prost văzuţi şi de neînţeleşi. Ipocrizia, care le-a fost atribuită, nu e tocmai reală. Aceşti oameni erau dispuşi să facă multe sacrificii pentru credinţa lor, inclusiv să-şi rişte sănătatea şi viaţa prin cele mai necreştine colţuri ale lumii. Nu "se lipeau" de potenţaţi din interes personal sau de grup (o fi fost şi asta), ci pentru că fervoarea religioasă nu le sucise capul. Erau pragmatici, hotărâţi, flexibili. Ştiau că binele catolicismului trece prin influenţarea "liderilor de opinie" şi prin educarea tinerei generaţii (de unde înfiinţarea unor remarcabile instituţii de învăţământ, frecventate şi de necatolici). Voiau vizibilitate, influenţă. Stăteau la masă cu "vameşii" (protestanţi, atei, "păgâni"), vorbindu-le despre Dumnezeu şi evoluţie spirituală; cu fiecare în parte; ajutând pe fiecare să-şi cizeleze sufletul, să progreseze din punct de vedere moral. Sigur că nu toţi erau buni învăţăcei, iar eşecurile erau uneori usturătoare. Iezuiţii nu fabricau sfinţi, ei pur şi simplu refuzau să creadă în imposibilitatea de a converti nişte oameni - pe care îi luau cu duhul blândeţii oricare ar fi fost păcatele lor şi cărora le arătau prietenie fără a face concesii doctrinare de niciun fel. Puterea lor, foarte mare, venea din combinaţia disciplină-abilitate, ceea ce bineînţeles că le-a atras ura oponenţilor, dar acesta a fost preţul succesului lor. Să nu-i condamnăm; să învăţăm de la ei. Personal, încerc să fac asta, iar din gura mea n-o să auziţi "homophobia sucks". Dacă norocul face să interacţionez cu un homofob cu cât de puţine înclinaţii misionare (adică dispus să vorbească şi să argumenteze), e chiar plăcut, deşi, trebuie să recunosc, la sfârşitul polemicii eu sunt relaxată şi cu reală prietenie pentru om, în timp ce nefericitul, în majoritatea cazurilor, numai că nu plesneşte de furie şi de frustrare. Dar dacă zâmbeşte şi îmi întinde mâna, ei, atunci se schimbă socoteala, şi îi zâmbesc şi eu pentru că avem ceva comun, acceptăm diferitul, iar asta e esenţial şi ne ajută să trăim şi să respirăm cel puţin tot atât ca şi convingerile noastre de altă natură.

*Pentru care am o mare admiraţie şi despre care am scris aici.