Viaţa e frumoasă... cu Mariza

     Concertul de fado ţinut ieri seară de Mariza, la Sala Palatului, mi-a depăşit aşteptările. Cu toată reclama care i s-a făcut, tot am avut o surpriză să văd sala arhiplină, o sală aşa de dornică să intre în legătură cu sublima solistă portugheză, să vibreze alături de ea şi să aplaude până la zdrobirea palmelor vocea ei pură, intensă, răscolitoare de pasiune. Neştiind o boabă de portugheză, percepeam cu o claritate extremă inflexiunile glasului, iar muzica ei trecea prin mine în valuri mărunte, negre şi argintii, care se împleteau cu o serie întreagă de alte trăiri, ce mă apropiau şi mă îndepărtau de omul de lângă mine, îmi chinuiau inima. Trăirile aveau de ce să fie extreme, iar la sfârşit, înainte de bis-uri, în mijlocul publicului dezlănţuit, mi-a fost cu neputinţă să mai aplaud - sfâşiată de gândul că, gata, pleacă. Dar n-a plecat înainte să "organizeze" aplauzele şi uralele, nu înainte să coboare în public, nu înainte să ofere un final sublim, chitare + voce, fără microfon. Iar acum, când scriu, continuu să ascult, parcă aş asculta dintotdeauna.
     P.S.:  Şi Nadaella a fost fermecată.