11 Octombrie 1963

       Cu 48 de ani în urmă, pe 11 octombrie 1963, Franţa era în doliu: tocmai decedaseră, la interval de câteva ore, doi dintre artiştii consacraţi ai ţării, Edith Piaf (1915-1963) şi Jean Cocteau (1889-1963). Cei doi avuseseră o îndelungată relaţie de prietenie, iar, în ultimii ani, puternic afectaţi de boală (de inimă - Cocteau, cancer - Piaf), căutaseră să se sprijine unul pe altul prin conversaţii telefonice şi corespondenţă. Apropierea dintre ei i-a determinat pe jurnaliştii francezi să-i telefoneze lui Cocteau imediat după moartea cântăreţei, pentru a-i anunţa decesul şi a-l ruga să scrie un necrolog... Ce s-a spus în următoarele zile nu-i greu de imaginat, şi nu întâmplător, la înmormântarea lui Cocteau, fostul partener al acestuia, Jean Marais, e întrebat de presă Credeţi că...? Ce spune actorul, aici.

       Însă nu doar amiciţia şi circumstanţele decesului i-au legat pe Jean Cocteau şi Edith Piaf. Ei au colaborat pe plan profesional în 1940, când iubitorii de teatru au urmărit-o pe artistă în ipostaza inedită de actriţă în piesa lui Cocteau Le bel indifferent (Frumosul indiferent), variantă - scrisă special pentru Piaf, care îi făcea confesiuni scriitorului despre viaţa ei privată nefericită - a mai cunoscutei Vocea umană.

       Iată piesa:

Cutia sau Pandora? That`s the question.

      

       Some say it was a jar, some say it was a box... anyway, the story is wrong: there was nothing bad in it.

       Ce părere aveţi despre mesaj şi despre modul în care a fost transmis? V-a plăcut videoclipul? În ce mă priveşte, admir vocea, restul este sub orice critică, sărac, plicticos şi... tarzanian.

Basm gay

       Dintotdeauna am fost curioasă cum începe o relaţie gay şi ce o face să dureze. Dar să citesc o poveste de dragoste gay (adevărată) care aduce uimitor de mult cu un basm, asta mi se întâmplă mai rar. Pe scurt: doi bărbaţi gay carismatici, cu temperamente diferite, dar cu egal succes printre semenii lor, ajung să se îndrăgostească unul de altul. Ambii îşi văd cei mai buni prieteni murind de sida, iar frica, pe lângă dragoste, îi stimulează în direcţia monogamiei. Nici diferenţa de vârstă, nici boala unuia dintre ei (cancer la gât), nici prejudecăţile multora nu reuşesc să îi separe. Trăiesc împreună de... un sfert de secol şi nu uită să îşi spună Te iubesc atunci când se duc la culcare, când îşi telefonează, când îşi scriu sms-uri. Să adăugăm faptul că sunt celebri. Merită să citiţi povestea lor aici.

Faţetele nedreptăţii

        Tocmai am citit mai multe articole captivante privind homosexualitatea pe site-ul suite101.fr. Vi le recomand şi vouă, călduros:
       Legislaţia franceză privind homosexualitatea (o abordare istorică): aici.

       Homofobia în medicina legală şi în psihiatrie: aici.

       Discriminarea gay-ilor în viaţa profesională: aici.

       Deficitul de vizibilitate publică a homosexualităţii feminine: aici.

       Sinuciderea la tinerii gay: aici.

      

Homosexualii şi copiii

     Astăzi, conversaţie cu o doamnă în vârstă pe subiecte... gay. Alta era tema, raporturile ar fi trebuit să fie strict profesionale, dar au glisat, iar simpatica doamnă (era realmente simpatică) s-a arătat revoltată cum de se permite homosexualilor, în unele ţări, să aibă copii. N-aveam nici dorinţa, iar interes şi mai puţin, să mă cert cu ea, dar i-am spus ce gândesc, asta mi s-a părut obligatoriu. Întrucât nu folosise termenul adopţie, am vorbit strict la subiect. Dorinţa de a avea urmaşi se numără printre cele mai răspândite dorinţe umane, iar metodele moderne permit oricărei persoane fertile să aibă descendenţi biologici, fără ca raportul sexual (sau un partener de sex opus) să fie indispensabil procreaţiei. Poate că pentru copil nu e tocmai o fericire să ştie că are ca tată biologic un donator anonim de spermă, sau ca mamă o donatoare de ovule, dar există o compensaţie pentru asta în dragostea necondiţionată a celuilalt părinte biologic. Copilul nu e privat de familie, iar părintele nu va oferi copilului său mai puţin sau mai mult - afectiv şi material - în funcţie de preferinţele sale erotice. Homosexualitatea nu produce adulţi lipsiţi de instinct matern/patern. Există lesbiene şi homosexuali cu copii (am amintit de Elton John), unii îi cresc singuri, alţii împreună cu partenerii lor. O mamă lesbiană ar trebui poate să fie despărţită de copilul pe care l-a născut din cauza orientării ei sexuale? Ar fi o mamă denaturată? Nu l-ar iubi? Nu legea e cea care permite homosexualilor să aibă copii, ci natura e cea care permite fiinţelor umane să aibă descendenţi. Nu e nici creştinesc, nici anticreştin să existe homosexuali cu copii. Ei pot să fie şi sunt.

Urmaşii

Atunci când ai cu ce te mândri, te mândreşti, iar lupta pentru recunoaştere socială poate fi un succes. Un trecut tradiţional ignorat poate intra în manuale, şi încă într-un mod care te onorează... Citeşte şi acest articol din Guardian.

Am căutat acul în carul cu fân şi l-am găsit.

     Am răsfoit în acestă seară cam jumătate din arhiva gayinromania căutând un anumit post. E o simplă ştire, câteva secvenţe filmate, însă memorabile. Iată ce mi-a plăcut mie mai mult din tot ce a fost postat acolo: un gest de câine. Aici.

Dreptul la aer e dreptul tău

     Acum trei luni vă anunţam că plec în străinătate. Plecat, văzut destule, revenit cu scepticism suplimentar în cel puţin o privinţa: capacitatea românilor de a-şi aprecia şi conserva ceea ce a mai rămas din plămânul lor vegetal. Aproape peste tot unde am fost pădurile erau, dacă nu intacte, oricum bine întreţinute, foarte departe de munţii raşi în cap văzuţi de mine în Moldova şi în estul Maramureşului. A fost o uşurare pentru mine să văd păduri, copaci adevăraţi, mai exact. Trăind în Bucureşti uitasem cum arată un copac: mi se fixase pe retină imaginea unor sfeşnice brune, cu mici pompoane verzi la capătul braţelor amputate. Imaginaţi-vă ce înseamnă pentru un om crescut la umbra liliputanilor un căpcăun vegetal cu ramuri musculoase, cu o mie de degete, cu un cer de frunze!! Gata, s-a terminat - şi, din păcate, nu numai cu fericirea mea... În acest Bucureşti infect, ciopârţirile de arbori continuă, cu sfidarea oricărui simţ al esteticului, al sănătosului sau al măsurii. Orice specialist ştie că toaletările se fac înainte de înfrunzire (până cel mai târziu în aprilie), la intervale mari de timp (5-7 ani) şi cu luarea în consideraţie a puterii de regenerare a arborelui, diferită de la specie la specie. În caz contrar, deteriorările aduse pot fi nu doar mutilante, ci chiar fatale victimei vegetale, care, spre confortul nostru, nici nu plânge, nici nu ţipă, nici nu-şi ia rădăcinile la spinare. Dacă se taie peste 30% din coroană, viaţa copacului este periclitată, dar am văzut, numai astăzi, în apropierea a două şcoli, dintre care una situată într-o zonă extrem de circulată (şi proporţional poluată), Piaţa Sudului, copaci amputaţi recent şi în mod dement, la o treime sau la un sfert din cât fuseseră, fără o frunză (suntem în iunie!) şi fără să li se fi lăsat măcar o ramură! Întrucât excelenţa estetică e un aspect bifat, să precizăm şi celelalte realizări: nu va fi igrasie în şcoli (conştientizarea acestei consecinţe a succedat lecturării pe net a acestei explicaţii, date de un şef al SPADPP - Serviciul Public de Administrare a Domeniului Public şi Privat), iar cetăţenii surprinşi de ploaie în această vară capricioasă nu vor mai căuta adăpost sub vreo pălărie de frunze, diminuându-se riscul de a pieri trăsniţi! Regretabil, toaletarea nu e un panaceu: nu previne insolaţiile şi nu produce oxigen, doar bani, tăind regulat din viaţa lor şi din sănătatea noastră.

     Protestează! Ai dreptul la aer, ai dreptul la verde! Presupun că primăriile trebuie realmente îngropate în protestele noastre, dar nu e suficient. Amenzile nu au adus la viaţa nici un copac sacrificat în acest ritual barbar. Trebuie să ne cunoaştem, să ne organizăm, să impunem altă decizie: interzicerea tăierii coronamentului arborilor anti-poluare din aliniamentele stradale şi din curtea instituţiilor publice.

     Dacă esti de acord cu mine scrie pe acest subiect şi lasă mesaj cu link aici.

Rpd, vers

     Scriu acum pe fuga, cateva versuri si inapoi la facut bagaje. Maine plec din nou in strainatate.

     Iata versurile, imi apartin, le-am gasit intamplator intr-un caiet vechi si arata apetenta mea pentru poezie, ca si inapetenta mea pentru literatura:

     As vrea sa scriu o poezie fara cuvinte

     O poezie care se inchide peste suflet ca o pleoapa,

     Se da peste cap ca o unghie, se tulbura ca o apa,

     Scrijeleste hartia ca un dinte.

     O poezie fara cuvinte.

     Sau:

     Lacrimile sunt plumb, sunt gloante,

     Nu cicatrici - rani jupuite, sfartecate de vii!

     Jupoaie de piele o lacrima - poate

     Ocne de sare sunt in lacrimi secate.

     In hainele rupte si in pletele tunse

     Oceane zac de lacrimi neplanse.

     Nu le dati drumul! Nu plangeti! Urlati!

     Prapastiile sunt munti rasturnati.

     Ce fire sensibila zacea in mine cu ani in urma! De necrezut...

În seara asta o fac

     De câteva ori până acum o aripă de fluture s-a aşezat uşor pe umărul meu, încercând să mă convingă să văd ecranizarea piesei Pisica pe acoperişul fierbinte, că tot o citisem şi o găsisem genială. Fluturaşul insista tandru, iar eu îl priveam ca pe o muscă nenorocită, care n-o să mă convingă că Brick şi Maggie sunt Paul Newman şi Elizabeth Taylor, iar nu Brick şi Maggie ai mei. În plus, un film fără drama lui Skipper, homosexualul distrus de pierderea prieteniei lui Brick (pe care-l iubea), după ce acesta din urmă îi aflase orientarea sexuală şi reacţionase brutal (probabil umilindu-l înainte de a-i închide telefonul), nu mi s-ar părea o sărăcire intolerabilă a capodoperei lui Tennessee Williams? Aşa, deci nu am văzut filmul, iar acum, când site-urile urlă că Elizabeth Taylor a murit, prostia mă doare. În seara asta recuperez...

Cum poţi spune totul într-o frază

     Despre adânca mizerie a glugii pe ochi nu am citit până acum nimic mai impresionant decât aceste două rânduri, nu mai vechi de o lună:

     Scuze că postez pe acest blog un anunţ care nu are legătură cu tema blogului. Sunt un tânăr gay de 26 ani şi caut o tânără lesby din Bucureşti pentru prietenie de convenienţă.

     Încercaţi o clipă să vă imaginaţi contrariul: un bărbat la vârsta însurătorii  căutând cu disperare un alt bărbat pe care să-l ţină de mână pe stradă ca să nu-l râdă lumea, să nu fie batjocorit de familie/ prieteni/ societate...

     Şi mai imaginaţi-vă ceva: că e posibil ca tânărul să nu găsească pe nimeni, nu din lipsă de lesbiene, ci din lipsă de încredere a acestora în identitatea gay a autorului, în spatele căruia s-ar putea ascunde un grup de noi-dreptaci "vânători de lesbiene"...

     Pe scurt, o mizerie de societate, nici nu vreau să mai comentez.

Elogiul iezuiţilor

     Un blog neglijat, ăsta al meu! Iar cum asta se vede în primul rând în blogroll, m-am înarmat cu răbdare, mătură şi făraş. Cine, ce şi de unde copiază, ce mai e nou sub soare (da, sportivii şi actorii îşi scriu autobiografiile înainte de a le apărea vreun fir de păr alb, asta ştiam, dar nu îi inclusesem încă în listă pe Johnny Weir* şi pe Portia de Rossi), cine nu mai scrie deloc, cine învârte aceleaşi subiecte răsuflate (no ghine, excesul te face să le vezi pe toate răsuflate), cine se ocupă de probleme la ordinea zilei (niiiimeni), cine scrie doar ca să dea un semn că încă mai există... Şi am greblat puţin prin lista mea de bloguri.

     Iar acum trecem la subiect. Vreau să aduc un omagiu iezuiţilor, aşa de prost văzuţi şi de neînţeleşi. Ipocrizia, care le-a fost atribuită, nu e tocmai reală. Aceşti oameni erau dispuşi să facă multe sacrificii pentru credinţa lor, inclusiv să-şi rişte sănătatea şi viaţa prin cele mai necreştine colţuri ale lumii. Nu "se lipeau" de potenţaţi din interes personal sau de grup (o fi fost şi asta), ci pentru că fervoarea religioasă nu le sucise capul. Erau pragmatici, hotărâţi, flexibili. Ştiau că binele catolicismului trece prin influenţarea "liderilor de opinie" şi prin educarea tinerei generaţii (de unde înfiinţarea unor remarcabile instituţii de învăţământ, frecventate şi de necatolici). Voiau vizibilitate, influenţă. Stăteau la masă cu "vameşii" (protestanţi, atei, "păgâni"), vorbindu-le despre Dumnezeu şi evoluţie spirituală; cu fiecare în parte; ajutând pe fiecare să-şi cizeleze sufletul, să progreseze din punct de vedere moral. Sigur că nu toţi erau buni învăţăcei, iar eşecurile erau uneori usturătoare. Iezuiţii nu fabricau sfinţi, ei pur şi simplu refuzau să creadă în imposibilitatea de a converti nişte oameni - pe care îi luau cu duhul blândeţii oricare ar fi fost păcatele lor şi cărora le arătau prietenie fără a face concesii doctrinare de niciun fel. Puterea lor, foarte mare, venea din combinaţia disciplină-abilitate, ceea ce bineînţeles că le-a atras ura oponenţilor, dar acesta a fost preţul succesului lor. Să nu-i condamnăm; să învăţăm de la ei. Personal, încerc să fac asta, iar din gura mea n-o să auziţi "homophobia sucks". Dacă norocul face să interacţionez cu un homofob cu cât de puţine înclinaţii misionare (adică dispus să vorbească şi să argumenteze), e chiar plăcut, deşi, trebuie să recunosc, la sfârşitul polemicii eu sunt relaxată şi cu reală prietenie pentru om, în timp ce nefericitul, în majoritatea cazurilor, numai că nu plesneşte de furie şi de frustrare. Dar dacă zâmbeşte şi îmi întinde mâna, ei, atunci se schimbă socoteala, şi îi zâmbesc şi eu pentru că avem ceva comun, acceptăm diferitul, iar asta e esenţial şi ne ajută să trăim şi să respirăm cel puţin tot atât ca şi convingerile noastre de altă natură.

*Pentru care am o mare admiraţie şi despre care am scris aici.

Poveşti cu femei - sau câteva subiecte de meditat

     Primii fiori:

     O foarte fină relatare a prieteniei îndrăgostite dintre două copile, colege de şcoală, în romanul lui J.M.G. Le Clezio, Ritornela foamei (Polirom). Da, eroina, Ethel, în ciuda premiselor, sfârşeşte în modul cel mai clasic în braţele unui bărbat (după ruinarea familiei sale şi mariajul prietenei), totuşi legătura sa "amoroasă" cu frumoasa Xenia sigur o să vă placă...

     Luptând pentru iubire:

     Viaţa unei femei nefericite în căsnicie după ce hotărăşte să trăiască conform adevăratelor sale înclinaţii AICI.

     Lesbiană şi profesionistă desăvârşită:

     Fosta handbalistă de top, daneza Anja Andersen, desemnată, în 1997, cea mai bună jucătoare din lume, este, de joi, antrenor principal a echipei de handbal feminin Oltchim Râmnicu Vâlcea. Obiectivul urmărit: câştigarea Ligii Campionilor. Anja Andersen a mai reuşit acest lucru în trei rânduri, cu Slagelse, în 2004, 2005 şi 2007. Pe plan personal, antrenoarea nu îşi ascunde preferinţele sexuale, ea având de zece ani o relaţie cu handbalista Mette Melgaard... tot ce se poate ca aceasta să o urmeze la Oltchim.

Barbarie terapeutică

     Când spui "violenţă homofobă" te gândeşti mai întâi la un bărbat sau la o femeie? Eu cred că majoritatea ne gândim la un bărbat molestat fizic, nu la o femeie căreia, în plus, i se aplică şi o modalitate "specific masculină" de resuscitare a heterosexualităţii pierdute: violul. Citeşte mai multe aici.
     (P.S.: Nicolas merită felicitări pentru recidivele în domeniul promovării drepturilor femeilor.)

Aşa e când te mănâncă

     A început să mă mănânce înainte de Crăciun. Cu puţin timp înainte. Zic "o să-mi treacă, ce poate fi grav aici?"; aştept, sufăr cu stoicism, nimic, nici vorbă să treacă. Până la urmă, pe culmile disperării, decid să iau taurul de coarne. Mă duc la Longhin, la gardă, pentru o şedinţă de stiptease. Jos cămaşă, jos pantaloni, jos chiloţi - drept e că am făcut-o cam repede. Prezint medicului, o madamă blazată, un cur la fel de roşu şi de scărpinat ca tot restul corpului. Pune un diagnostic, dă o reţetă, mă trimite un etaj mai sus la injecţie. M-am scărpinat pe scări, pe hol, în cabinet, înainte şi după injecţie. Efectul îl simt după câteva ore, iar, după alte câteva, se şi duce. Cele două soiuri de pilule plus unguentul rămân de ruşine, şi, privind în urmă, nu înţeleg de ce am mâncat de Crăciun ceai cu pâine şi supă de legume, că mai rău oricum nu putea să fie. În a doua zi de Crăciun, duminică seara, din nou la urgenţă, cu o piele la fel de roşie pe unde nu tranzitase la vânăt. Altă doctoriţă, altă injecţie, pastile noi, cu cortizon, un pumn de pastile. Regimul glisează de la dur la draconic. Nimic sărat, niciun fel de grăsimi, ouă şi lactate deloc, nici în cantităţi homeopatice, peşte nu, carne nu (excepţie: pieptul fiert de pui), dulciuri nu, legume la conservă nu, roşii nu - că sunt "tratate", citrice nu, fructe olegianoase - nuci şi alune - nu, alimente cu aditivi evident că nu, dar, doamnă, ce pot să mănânc????? Am voie supă de morcovi nesărată (în care pot să adaug două-trei fire de pătrunjel), piure nesărat, pâine fără sare, nesăratul piept de pui, nesăratul orez fiert, nesăratul compot de mere, nesăratul ceai, nesăratele 12 pastile pe zi şi să vin la consultaţie după o săptămână, dacă tratamentul încă nu mi-a venit de hac. După cel mai urât Revelion din viaţa mea decid cu de la mine îngăduinţă să înghit mai puţine pilule decât mâncare. La consultaţie mi se reduce doza de medicamente (aşa că scad din ce mai scăzusem) şi primesc dezlegare la iaurt, eh, deja mă obişnuisem cu regimul de puşcărie şi să îmi apară gratii roşii pe faţă or de câte ori evadam de la domiciliu. După încă o săptămână pun punct (sau aproape). Din moment ce nu mai luam pastilele cu cortizon (pe care le scăzusem mai rapid decât trebuia, riscând recidiva), trec la pâinea cu sare, apoi, cu prudenţă de echilibrist, la supa sărată şi la altele. Sigur că rămâi cu sechele după aşa ceva, numeri picăturile de ulei din salată şi stai cu oglinda-oglinjoara la nas, iese sau nu iese? Bine, am uitat să vă spun, mai ai şi alimente interzise, interzise DE TOT, vreau să spun că, în teorie, n-ar trebui să mai consum mezeluri şi icre şi ciocolată şi nuci şi alune TOATĂ VIAŢA. Mă rog, crede cineva că e posibil? Totuşi, încă mai fac un pui de medicaţie - o pastilă fără cortizon -, iar inima, conectată la epidermă, bate mai tare la cea mai mică mâncărime...

     Voi aţi avut probleme din astea, alergii, urticarie? Cum mâncaţi de obicei, gătit, negătit, bio, fast-food, vegetarian...?